"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

miercuri, 14 ianuarie 2009

De dorul lor

Peste multe sentimente şi trăiri cotidiene, zilnic am câte un dor. De gagic, de nepoată-mea, de ai mei, de Iulia, de Maggie. De zilele cu soare, de mare, de vacanţă. Dor de ducă. Dar de ceva vreme mă apasă un dor anume. Şi e cu atât mai dureros cu cât nu pot să sar în maşină, să dau un telefon, doar aşa, să-mi ostoiesc dorul.
E vorba de dorul de bunicii mei, duşi toţi, sper eu undeva mai bine. Dar pentru mine, au plecat prea devreme. Deşi parcă abia ieri i-am văzut ultima oară. Dar aş fi vrut să mai am timp să le povestesc cum e la facultate, cum m-am angajat, să vorbesc despre politică, fotbal, cum e cu lumea asta modernă. Să se supere că nu mai înţeleg tinerii ăştia din ziua de azi, dar să îmi zâmbească mândri, cu toată iubirea din lume în ochi, că eu sunt tânără şi aşa de grozavă. Mi s-a părut întotdeauna fascinant cum ai mei părinţi le-au spus propriilor părinţi "mămica" şi "tăticu", iar socrilor "mamă" şi "tată". Ceva mai frumos nu cred să existe.
Pe bunicul Toader, tatăl mamei, l-am cunoscut cel mai puţin. S-a dus când aveam doar 6 ani. Dar îmi aduc aminte perfect figura lui puţin încruntată tot timpul. Ochii negri, gura cu buze subţiri. Nu era un om care să se manifeste prea mult, să ne pupe toată ziua sau să ne răsfeţe. Dar dacă te uitai atent la el, când eram noi nepoţii în preajmă, nu puteai să nu-i zăreşti sclipirea jucăuşă şi dragul din ochi. Îmi aduc aminte că muncea enorm, chit că trecuse deja de 60 de ani. Făcea tinichigerie auto şi avea garajul lui, unde tot timpul găseai cel puţin 4-5 maşini. Era foarte respectat şi iubit. Foarte dur când era cazul, nu ştia ce-i compromisul şi nici expresia "merge şi aşa". Îi plăcea vinul bun, dar întotdeauna cu măsură. S-a dus rapid, în câteva luni, la doar 63 de ani. Fizic, l-a moştenit frate-meu. Slab, spre uscat, numai fibră. Aceeaşi faţă cumva ascetică. La caracter l-a moştenit mama. Şi mi se pare ceva fantastic cum face ea, atunci când are câte o dilemă sau nu ştie cum să răspundă unei probleme, visează noaptea că se ceartă cu bunicul, iar dimineaţa ştie exact ce trebuie să facă.
Bunica Eugenia, mama tatei, a trăit mai mult, dar, din păcate, mai tot timpul bolnavă. Nu la pat, am putut să mă bucur de prezenţa ei până la sfârşit. Ea era cea mai blândă, se plângea mai des, dar nu cu năduf o făcea, ci cumva aşa, nesubiectiv, ca o constatare. Că e grea viaţa, mai ales când eşti bătrân. Cu ea am stat mai mult când eram mică mică. Făcea cele mai grozave sarmale din lume! Îşi aducea aminte tot timpul de copilăria ei grea, când a fost fată în casă la nişte saşi din Cisnădie. Şi cum le spunea sasul, la masă "luaţi cu apă, luaţi cu apă!" ca să mănânce mai puţin. Şi mai avea o poveste care îmi plăcea mie mult. Cu mine micuţă. Urcam un deaal şi eram prea grea să mă mai ţină în braţe. Şi m-a apucat cântatul: "Că aşa-i viaţaaa, când mai greu, când mai uşor". Tot de la ea am învăţat şi "O bătrână într-o gară", a Ilenei Sărăroiu. A rămas şi acum melodia mea populară preferată şi o cânt cu tata, de câte ori avem ocazia. Mi s-a părut întotdeauna fascinant cum a reuşit ea, după o viaţă în bucureşti, să nu îşi piardă nici măcar un cuvânt din limba ei ardelenească. Sau din accentul cântat, atît de drag mie.
Cu mamaia Veturia, mama mamei, am stat mai mult când eram ceva mai mare. De la 50 de ani era paralizată pe partea adreaptă. Vorbea mai greu. A stat la pat ceva vreme. Dar a refuzat să fie o bolnavă. A reînvăţat să scrie cu mâna stângă, ba chiar şi să toace zarzavaturi pentru ciorbă. Şi să meargă, chit că mai poticnit, dar cu picioarele ei. Şi râdea mult. Avea un râs aşa molipsitor! Şi o faţă veselă, vie, ghiduşă. Râdea şi de ea însăşi, când se încurca în vreun cuvânt. A refuzat să fie o povară pentru alţii, aşa că de primăvara până toamna târziu stătea la casa ei, la curte. Avea şi câte o femeie care stătea cu ea, dar în mare parte se descurca singură. Iarna venea la noi, la bloc. Îmi aduc aminte, aveam vreo 10-11 ani, când m-a apucat pe mine gospodăreala. Să facem o prăjitură împreună. Şi am amestecat serioasă ouăle, cu zahăr. Şi am găsit în cămară o pungă cu ce mie mi-a semănat a făină. Şi am pus. Şi am tot pus. Nu se lega coca! În cele din urmă am realizat că de fapt pusesem aproape un kilogram de zahăr pudră. Am încercat să dreg minunea, dar rezultatul final au fost nişte gogoloaţe plate şi extrem de tari. Ce-am mai plâns! Dar ce s-a mai distrat draga de ea! Şi îmi mai aduc aminte ce bestială era ea când iarna, când stătea la noi, ne ruga serioasă să-i dăm Dipiradomul. "Păi, mamă, am făcut ţuică fiartă!" îi spunea taică-meu. "Ştiu, de-aia iau Dipiridamolul înainte şi ţuica după". Avea şi ea un of, deşi nu am auzit-o vreodată să se plângă punctual. "Doamne, de aş mai trăi măcar un an să-l văd pe Ceauşescu mort!". S-a dus la ceruri pe 24 decembrie 1990.
Şi tataie Ioane. Tata lui tata. Ioan, nu Ion. Omul pe care nu l-am văzut niciodată cu spatele adunat. Tot timpul drept, cu o privire atât de mândră, de vie! Cu ochi ca focul. Ce-l mai chinuiam când eram mică! Îi pieptănam chelia. Şi nu zicea niciodată nimic. Când stăteam la ei, înainte de masă, îşi înmuia degetul mare şi gros în rachiu şi îmi dădea şi mie. După masă beam un pahar împreună, înainte de culcare. El un vin. Eu sirop cu un deget de vin şi mult sifon. Carcalete. Îmi plouă în gură de poftă! Cred eu că a fost cel mai sănătos om din lume şi cel mai puternic. I-a plăcut viaţa, un vin bun, o mâncare bună şi prieteni mulţi. Dar, vorba tatei, nu l-a văzut niciodată cineva în şanţ. Îi plăcea să se simtă bine pur şi simplu. Şi el muncea mult. Avea roşiile lui, grădina, via. În Bucureşti, să ne înţelegem. Făcea bulion, vin. Ce bun era mustul! Toată ziua ne făcea să râdem. Îşi iubea nepoţii mai mult ca viaţa. Îmi aduc aminte cum stăteam fascinată să îl văd cum se bărbiereşte cu briciul. Chiar şi la mai mult de 80 de ani, nu-i tremura mâna. Şi el râdea mult şi era vesel şi spunea bancuri. Când mergeam vara la ţară, la Veneţia, pe lângă Făgăraş, îmi prindea pescuţi mici pe care mi-i făcea cu păpară şi raci pe care mi-i fierbea. Şi făcea cea mai bună salată de varză, tocată mărunt mărunt şi frecată bine cu sare, cu mâinile lui mari, ca nişte lopeţi. S-a dus la 89 de ani, cu toţi dinţii în gură, cu ochelari -0,5, "că bunicii trebuie să aibă ochelari". Puţin tare de urechi, dar tocmai glasul lui uşor ridicat îmi plăcea tare mult. S-a dus nu pentru că a fost bolnav de ceva. Ci pur şi simplu, cred eu, că atunci a vrut el să moară.
Mi-e tare drag să regăsesc pe chipul mamei din mimicile bunicii. Şi să văd că tata seamănă parcă tot mai mult cu tataie. Toţi patru ardeleni de la mama lor, din zona Făgăraşului ai tatei, de pe lângă Sighişoara ai mamei. Cu numele lor care par acum ciudate, dar mi s-a spus semnificaţia lor: când s-au născut ei, în Ardeal ungurii încercau să ungurească tot, inclusiv numele. Dar numele latine nu puteau fi modificate. Şi de-aia îi chema aşa: Toader şi Veturia, Ioan şi Eugenia. Mi-e tare dor de ei, de privirea lui tataie Toader, de poveştile mamaei Eugenia, de râsul gâlgâit al mamaiei Veturia, de glasul lui tataie Ioane. Nu am poze acum să pun aici. Dar închid oricând ochii şi îi văd mai vii şi mai minunaţi ca niciodată.

22 de comentarii:

  1. Esti o fericita ca ai avut bunici. Eu aveam totdeauna o problema in scoala cand ne cereau sa compunem ceva cu tema "bunici" sau "la tara". Pe bunicii din partea mamei nu i-am apucat iar cu bunicii din partea tatei nu am prea avut tangenta decat strict legaturile de curtoazie. Mi-as fi dorit sa am si eu astfel de amintiri dar ....

    RăspundețiȘtergere
  2. Am avut cei mai senzaţionali bunici! Sunt convinsă că multe din ceea ce sunt acum ar fi lipsit din mine dacă nu i-aş fi avut în copilărie pe ei. Îmi pare tare rău pt tine, Rhodi :(

    RăspundețiȘtergere
  3. Uite m-ai facut sa ma hotarasc sa scriu si eu despre ai mei, cat si cum i-am cunoscut, ca eu am crescut cu cei din partea mamei. Pe bunicul din Ohaba, Fagaras, desi era in Bucuresti, l-am vazut o singura data, nu s-a straduit sa ma cunoasca si ca atare nici eu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Of, Anto, ce mă întristează spusele de genul ăsta :( Când ştiu ce bunici minunaţi am avut eu, când îi văd pe ai mei cum se poartă cu zuzuca de nepoată-mea, parcă nu îmi vine să cred că pot exista oameni care, ajunşi bunici, pot fi altfel ...

    RăspundețiȘtergere
  5. Esti o norocoasa. Bunicii mei din partea tatei s-au prapadit inainte de a se insura (mama lui a murit cand avea el 4 ani) iar tata mare (tatal mamei)s-a prapadit cand aveam eu 10 ani (am scris despre el ca a fost trecut la chiaburi si asta i-a scurtat zilele). Mama mare insa seamana cu una din bunicile tale, era painea lui Dumnezeu, una din fetele mele ii seamana mult la fire (cealalta seamana cu sora mea, care are temperament coleric). Cand s-a dus la 91 de ani am fost tare necajita (am scris si despre asta in Ce verde era valea mea 87,probabil introducere), toata familia spera sa apuce suta.

    RăspundețiȘtergere
  6. Mi-ai starnit amintirile si-un zambet, odata cu ele. Doamne, cat de multe n-am uitat!
    Multumesc, Lia!

    RăspundețiȘtergere
  7. Lia, iti multumesc si eu pentru aceste randuri! Aproape m-am regasit pe mine...Tot prin Tara Fagarasilor... si Sibiu si Rasinari. Ei bine, eu am inca bunici, numai doi, fie sanatosi! Iar mandrele mele cele mici apuca si ele sa se bucure de ei! Mi-ai starnit si mie nostalgia...dupa bunicii ceilalti, care nu mai sunt si cu care am impartit minunat primii mei 14 ani din viata. Mi-ai adus aminte despre numele acelea ardelenesti. Am avut ocazia sa ma aflu de cateva ori la Sibiu in casa fratelui lui Emil Cioran, Aurel Cioran (zis nenea Relu) si care mi-a povestit ca si el si Emil Cioran au fost astfel botezati pt. a nu li se putea maghiariza numele, asa cum se obisnuia in acea perioada.
    Bravo, minunate randuri si te iubesc pentru ele, pt. ca am retrait amintirile mele cu bunicii mei atat de dragi!

    RăspundețiȘtergere
  8. Nu sunt Anonim!!! Ci Cris! Scuze....

    RăspundețiȘtergere
  9. Mă credeţi pe cuvânt că citesc comentariile voastre, mă gândesc la ei şi am lacrimi în ochi de dorul lor? Dar şi de fericire că mi-a dat Dumnezeu aşa rădăcini bune şi că mai şi seamăn pe ici pe colo cu fiecare dintre ei :)

    RăspundețiȘtergere
  10. DA! TE CREDEM! IO CU SIGURANTA!!!!
    Cica exista o teorie cum ca nepotii seamana cu bunicii mai degraba decat cu parintii!?!

    RăspundețiȘtergere
  11. Eu semăn f mult şi cu părinţii, care la rândul lor seamănă f mult cu bunicii mei, aşa că e normal să am din toată lumea :) Normal, numai din alea bune :)))

    RăspundețiȘtergere
  12. Nu am stiut niciodata daca bunicu meu a stiut sa citeasca, ma punea sa-i citesc sportu, articolele cu Rapidu si zicea ca nu-si gaseste ochelarii. De asemenea cred ca nu stia sa se exprime pt. ca fiind muncitor la Malaxa a zis ceva nepotrivit si a fost trimis in delegatie 6 ani undevea prin Dobrogea, da nu mai stia precis unde.

    Nici cu higiena nu o prea avea bunicu astfel ca si-a pierdut in delegatia aia toti dintii, da nu-l deranja ca-i placeau mai mult lichidele.

    ii placea f. mult istoria, ca dovada ca s-a imprietenit la catarama cu prof. meu de istorie, care era si diriginte. Acesta a fost in vizita la noi sa vada ce conditii de invatatura are elevu si s-a-ntins la vorba vro doua ore cu bunicu. Nu stiu despre ce au discutat, ca m-au dat afara din camera, auzeam doar asa prin usa ca bunicu cu vocea lui de Marasesti fara filtru il injura pa unu Niculaie.

    Dupa acest episod notele mele la istorie s-au imbunatatit simtitor, iar Negulescu, profesoru, ma-ntreba des ce face bunicu, a fost f. necajit cind i-am spus ca bunicu e f. suparat pt. ca Rapid pierduse finala Cupei Romaniei contra Ariesu Turda.

    RăspundețiȘtergere
  13. :) Te pup, Ţigane :) Şi ai mei bunici au fost oameni simpli, cu şcoală puţină, dar de un bun simţ şi o viziune atât de clară asupra lumii, ceva extraordinar!

    RăspundețiȘtergere
  14. Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
    Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
    Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.
    Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
    Cine trânti poarta?
    - Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
    Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mânele lui "tata-moşu".
    - "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
    - Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
    - Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
    - Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
    Bătrânul coprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
    - O, voinicii moşului!...
    Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.
    - Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?
    - În ţara cocorilor.
    - În ţara cocorilor?
    - Da.
    - Dar rândunelile un'se duc când se duc?
    - În ţara rândunelilor.
    - În ţara rândunelilor?
    - Da.
    - Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
    - Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
    - Da... hâ... hâ... poi ce fel... şi mie?
    Fata se întristă.
    Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
    - Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
    - Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?
    - Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
    - Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.
    - Cum de nu?! Mie un scatiu.
    Ce fericiţi sunt!
    Băiatul încălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...
    O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.
    E muma lor şi fata lui.
    Cum îl văzu, începu:
    - I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...
    Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvintează, şi zise prelung:
    - Lăsaţi pe copii să vie la mine!
    - Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...
    Femeia intră în casă.
    - Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
    Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
    Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
    Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
    - Partea asta este a mea.
    - Şi partea asta, a mea!
    - Mustaţa asta este a mea.
    - Şi asta, a mea!
    La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
    - Pe din două.
    Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
    - Jumătate mie.
    - Şi jumătate mie.
    Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
    Băiatul:
    - Mustaţa mea e mai lungă.
    Fata:
    - Ba a mea e mai lungă!
    Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
    Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
    - Amândouă sunt dopotrivă.
    - Ş-a mea, ş-a ei!?
    - Ş-a mea, ş-a lui!?
    La obraji cearta se aprinse mai tare.
    - Partea mea e mai frumoasă.
    - Ba a mea, că e mai albă!
    Bunicul zâmbi.
    - Ba a mea, că e mai caldă!
    - Ba a mea, că e mai dulce!
    - Ba a mea, că nu e ca a ta!
    - Ba a mea, că are un ochi mai verde!
    - Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
    Bunicul abia se ţinea de râs.
    - Ba a mea!
    - Ba a mea!
    Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.
    Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.
    Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
    Mama lor ieşi pe uşe şi întrebă restit:
    - Ce e asta, vermi neadormiţi!
    Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
    - Lăsaţi pe copii să vie la mine!

    RăspundețiȘtergere
  15. @ pt. neamtu tiganu: suuuper! e din ionel teodoreanu, cumva? textul imi este foarte cunoscut, desi l-am citit, probabil, acum vreo 25 de ani. dar nu-mi dau seama unde... si ma ienervez...
    altfel, buna initiativa! ;)

    RăspundețiȘtergere
  16. Hihihihi, ce ţi-e şi cu citatele astea din memorie :p Mulţumesc mult că mi-ai adus aminte :)

    RăspundețiȘtergere
  17. M-ai facut sa plang. Si poate nu de dorul bunicilor, pe care i-am cunoscut prea putin, ci de dorul tatalui.
    Sunt momente in care il invidiez pe al meu sot caruia ii traiesc toti bunicii si care si-a pierdut un strabunic la varsta la care eu imi pierdeam tatal...
    M-ai facut sa caut in caietele vechi o poezie despre stabunicul meu. O recitesc si am senzatia ca-l vad.

    Statuia bunicului (Ion Opincă)

    Cobor și urc ca-n somn; ce blând era bunicul,
    Cu părul alb ca varul, cu fața pamântie,
    Zâmbindu-mi trist și simplu, freca în palme spicul
    Și-mi săruta pe frunte o buclă castanie.

    La umbră, sub căruță, pe-o margine de țoală,
    Își mângăia cu ciudă o mână invalidă,
    Și tot mușcând pe gânduri mustața lui pe oală
    Rupea tăcut și simplu un boț de mămăligă.

    Furnicile flămânde cutreierau grăbite
    Ștergarul ros de vreme cu iz de praf și zer
    Așa precum țăranii, flămânzi ca niște vite
    Cutreierau cu ochii copaia din chiler.

    Pe câmp porneau vârtejuri de colburi și de paie,
    Iar citura fântânii, fierbinte și uscată,
    Se legăna pe zarea de pâclă și văpaie,
    Ca strania pendulă din inima-nsetată.

    Iar când urcau nori rumeni din bălțile ascunse
    Ca sa stropească câmpul cu ploi scăpărătoare,
    El mă purta pe miriști, sub cer dezlănțuit
    Furtuna să ne prindă râzând și în picioare.

    Țăran viteaz și simplu cu palmele crăpate,
    Cu fruntea ca o brazdă desprinsă de pământ,
    Tu m-ai crescut în brațe pe țarini însetate
    Și-am fost bătut ca tine de piatră și de vânt.

    De-ai ști ce rău îmi pare c-ai părăsit ogorul
    Când umbrele durerii au prins să se topească -
    Dar nu-i nimic moșnege: tu ți-ai lăsat feciorul
    Ce poartă-n piept, sub bundă, durerea strămoșească.

    Și toată ura sfântă care scrâșnea sub bici;
    Iar dorul de mai bine, o dragoste nestinsă
    Ca patima aceasta ce-o pun în vers, aici,
    Tot de la tine-o are, bătrân cu tâmpla ninsă.

    Prin aburii fantastici de soare și căldură
    Văd fruntea ta cum urcă cuvântul să și-l spuie;
    Țăranii-n sat te poartă în suflet și pe gură,
    Iar eu peste ogoare văd alba ta statuie.

    Se pare ca e o seara de aduceri aminte.
    Ioana

    RăspundețiȘtergere
  18. Mai trebuie şi din astea câteodată, Ioana. Te pup tare tare

    RăspundețiȘtergere
  19. trebuie sa scriu si eu despre radacinile mele molodoveneste,despre bunici fii ai vrancioaiei, despre toti,am scris in trecut doar despre o bunica, "e trist ca tot ce aduce aminte"

    RăspundețiȘtergere
  20. eu am avut mereu o slabiciune pentru parintii mamei si regret enorm ca nu am apucat sa il inregistrez pe bunicul spunand povestile lui de razboi...
    cat despre bunica, nici nu vreau sa ma gandesc ca va fi o zi cand nu voi mai putea vorbi despre ea la prezent...

    RăspundețiȘtergere
  21. M-a luat un dor nebun, de bunica mea :) N-o mai am din pacate...Ea a fost singura bunica "relevanta".
    Am amintiri atat de vii si de frumoase...
    Nu prea stiu ce sa spun...
    Sa-i pastram inchisi in sufletele noastre, de unde nimeni si nimic nu-i poate lua :)
    Mimi

    RăspundețiȘtergere