"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

joi, 30 aprilie 2009

Vulpea urbană

V-am mai povestit eu cum e cu relaţia mea cu Bucureştiul, aia de tip love-hate relationship. Doar că atunci eram dramatică. Mă înşelase, apoi venise cu flori, ceea ce mă enervează foarte tare.

De data asta, îmi iau Bucureştiul aşa cum e. Contemplativ. Dar şi implicată. În ultimele două săptămâni, am reuşit performanţa de a conduce doar prin oraş şi periferii vreo 700 şi ceva de km. Mai scădem zilele libere de leşinat acasă, şi iese o perioadă de relaţie destul de intensă cu oraşul. Kilometri mulţi am acumulat pentru că am ieşit din rutina drumului casă-birou, casa gagicului-ai mei. Am făcut multe drumuri să mă văd cu unii dintre voi, să adun lucruşoare (apropo, am fost ieri şi azi în câte un loc şi luni la al treilea, ca să vă faceţi o imagine de câte s-au adunat. Dar despre asta luni). Când am spus că de data asta mă limitez la Bucureşti, nu mi-am dat seama că aş fi putut ajunge mult mai uşor la Sibiu, Bacău sau poate chiar Arad.

Ştiţi că eu vă iubesc, dar nu pot să mă abţin să nu vă spun "băi, nene, da' departe mai staţi!" Cu excepţia unei întâlniri la colţul străzii mele din Militari şi a uneia destul de aproape, în Drumul Taberei, restul au fost drumuri în Titan, Lizeanu, Tineretului (C-tin Brâncoveanu), Universitate, Republica, Roşu. Lucruşoarele le-am dus în Chitila şi la Piaţa Trapezului. Frieda a strâns, biata de ea, din fundul bombat şi n-a zis nimic. A contabilizat ca o nemţoaică kilometri. Dar se simte că e cam obosită şi ponosită, aşa că musai trebuie să investesc în revizie şi altele.

A înflorit Bucureştiul de steaguri, oameni buni! Atât de multe, de m-a apucat greaţa naţionalistă. De la Universitate până în Militari, dar şi prin alte zone, sute de steaguri. Pe stâlpi coşcoviţi, pe stâlpi cu afişe de spectacole de manele şi circ sau anunţuri de sobar, prin copaci, steaguri, steaguri, steaguri. Care cât or fi costat bugetul primăriilor? La cât de halucinant şi greţos e efectul atât de multor steaguri, aş scuipa pe ele, dar chiar nu-i vina lor. Să ne înţelege. Chiar şi fără stema după care plânge, iubesc steagul României. Unul. Frumos, demn. Sute unul lângă altul, strânse de vânt, pe stâlpi urâţi sau ascunşi printre copaci nu îmi dau decât impresia mizeriei ascunse sub covor persan cu ciucuri.

De departe cel mai aventuros şi lung drum a fost spre Republica. Venind din Pipera. Blocaj pe nu ştiu ce pod. Ajunsă pe faimoasa stradă Baicului. Stradă? Exagerez. Abia văzând ce tigăi ruginite şi fără frâne se aventurează pe strada asta, am realizat că nu e drum de maşini delicate. Am avut de câteva ori senzaţia că o s-o rup pe Frieda în două. Tot pe acolo am avut şi un incident spectaculos. Un imbecil sinistru, cu o dacie papuc care tuşea de parcă avea astm bronşic, apare din dreapta, nu dă semnal, mi se bagă în faţă şi mai şi frânează. Eu mă spânzur în centură şi îl claxonez. Dar mârlanul, până nu se dă şi cocoş, nu-i mârlan, nu? Tot el iese pe geam, spune ceva de mama şi de un anume organ. Eu îi răspund cu un deget mijlociu, dar fără vorbe. Mârlanul iese din maşini şi vine vijelios spre mine înjurând. Ce face o Vulpe raţională care ştie să analizeze situaţiile tensionate? Trage frâna de mână şi iese mov la faţă, înjurând şi ameninţând cu bătaia. Pe care, probabil, era cât pe ce să o capăt. Când, minune! Dintr-un papuc prăbuşit din stânga mea, ies 5 muncitori plini de var care i se adresează mârlanului meu: "Băăă, dacă-i faci ceva la domnişoara, ai de-a face cu noi, bă! Că am văzut cum te-ai băgat!" Câteva secunde de linişte, sparte, potrivit momentului, de ce urla din maşina mea: In the temple of love: shine like thunder, Sisters of Mercy. Ăla se suie precipitat în maşina lui şi-mi trage un damf de eşapament în bot, eu clipocesc a mulţumire domnilor, ei rânjesc ştirb la mine: "Păi, nici chiar aşa, donşoară". Nişte domni.

Cu această ocazie, mi s-a confirmat o teorie. De ceva vreme s-au schimbat datele problemei în trafic şi s-au inversat nişte roluri. Dacă până acum înjuram cu predilecţie jmecherii cu jip, audi sau bmw, mai nou sunt foarte amabili. Mă lasă mai mereu să ies în bulevard din străduţă, spre deosebire de şoferii de logan, care să moară bibi dacă ar lăsa vreodată pe cineva. Ba, azi chiar a frânat vizibil un tânăr într-un Merţ tare frumos, ca să mă lase pe mine să ies. Din păcate, m-am emoţionat aşa tare de gestul lui, că mi-a murit motorul. Am ratat momentul de a-i clipoci din avarii şi m-am făcut şi de cacao. În schimb, noua variantă de cretini imbecili care se bagă aiurea, taie faţa, Doamne fereşte să semnalizeze, e reprezentată de şoferii de căzături. Dacii antice, fără frâne sau poziţii pe spate, papuci muncitoreşti. În plus, au învăţat numai rele de la bucureşteni cei din provincie. N-au nicio treabă!

Mi s-a mai confirmat şi povestea cu femeile la volan. Multe şi pe lângă drum. Sau pe mijlocul drumului. Cu mâinile încleştate pe volan şi cu ochi ficşi. Sau cu nasul pe sus, ca să dovedească tuturor că e un mit povestea cu "femeile la volan". Din păcate, le iese exact contrariul. Dar dacă femeile fac multe şi jenează traficul, bărbaţii fac mai rar, dar din alea de blocat intersecţii, pocneli serioase, pericole reale. Dar de când cu milioanele de camere pe la toate semafoarele şi intersecţiile, parcă s-au mai domolit zmeii. Big Brother s-ar putea să nu fie chiar aşa de rău, până la urmă. Asta până şi-or da seama zmeii că, de fapt, nu-i urmăreşte nimeni prin camerele alea. Deşi sunt plasate strategic. Uneori chiar lângă lucruri frumoase, ca felinarele de la Cotroceni.


În ciuda traficului, prafului, mizeriei şi gropilor, natura săracă şi amărâtă din Bucureşti reuşeşte şi anul ăsta să ne dea clasă. Liliacul, castanii uriaşi, frunzele verzi şi grase i-au dat o faţă umană oraşului meu. Pe bucăţi prea mici din păcate, Bucureştiul e verde! Şi e viu. Pupa-l-aş eu de oraş frumos şi iubit!

Mă mai încântă ceva acum, că a explodat primăvara zăludă în Bucureştiul meu. Piaţa. Forfotită. Agitată. Uneori înghesuită, alteori mai spaţioasă. Unde totul e culoare. Unde eu zâmbesc frumos ţăranilor (că nu mă duc decât la ei) şi ei mă lasă să miros leuşteanul, ţelina sau mărarul. Şi unde miros ameţitor căpşunile şi râde la mine grasă ceapa verde. Şi de câteva zile şi varza nouă.

Ştiţi cum e relaţia mea cu Bucureştiul? Ca o relaţie din aia eternă, între un bărbat şi o femeie, amândoi nebuni. Când ne batem parte-n parte, când ne pupăm şi ne ţinem de mână. Ne înşelăm reciproc, dar mereu ne întoarcem la celălalt. Ne mai plângem, ne mai lăudăm şi nu putem trăi unul fără celălalt. Asta e relaţia noastră eternă. Pasională. Vie. Între iubire şi ură. Şi praf şi culoare.

miercuri, 29 aprilie 2009

Mică paranoia cu yahoo-ul

Dragilor, am primit mesajul de mai jos şi v-aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi spune că l-aţi primit şi voi sau dacă ştiţi ceva, e o ţeapă, o nebunie sau ce? Că io când am văzut că-mi cere parola, m-a apucat paranoia.

Account Alert


VERIFY YOUR FREE YAHOO ACCOUNT NOW !!!

Dear Yahoo Customer,
This message is from yahoo center to all yahoo free account owners and premium account owners. We are currently upgrading our data base and e-mail account center. We are deleting all unused yahoo account to create more space for new accounts.
To prevent your account from closing you will have to update it below so that we will know that it's a present used account.
To do this, You have to click on your reply button to reply back to this message and then you fill the information below.
Confirm Your Identity

Yahoo! ID: ..............................................................
Password: ........................................................................
Your Birthday: ..................................................................
Your Country or Territory: ...................................................
Enter the letter from the Security Image:
Just a couple more details...
* Type the code shown

This helps Yahoo! prevent automated Verification.

FILL THE ABOVE INFORMATIONS CORRECTLY TO AVOID YOUR ACCOUNT BLOCKED
Warning!!! Account owner that refuses to update his or her account before two weeks of receiving this warning will lose his or her account permanently.


Deci?

luni, 27 aprilie 2009

Apocalipsa mea de weekend

Nu v-am spus niciodată despre spaima vieţii mele. Care mă paralizează numai la gândul că s-ar putea întâmpla. Am avut două minunate atacuri de panică din această cauză. Unul la 3 dimineaţa, când am rămas blocată pe marginea patului vreo două ore şi i-am ţinut pe bieţii Titi şi Cristina de poveşti la aşa o oră sinistră. Şi a doua oară, când am ţâşnit de pe scaunul de la metrou, la Eroilor, am dărâmat trei babe şi doi copii cu mame în braţe şi am ieşit la suprafaţă. E, bine, da. Sunt terorizată de ideea unui cutremur. Orice bâţâială de picior pe lângă masa la care stau mă aduce în pragul unui atac de cord. Aşa că vă rog, nu faceţi gluma asta cu mine pentru că s-ar putea să mă aveţi pe conştiinţă.

Vă puteţi închipui prin ce a trecut biata Vulpe sâmbăta aceasta? Când, după ce că nu m-am putut bucura de şpriţuri şi mâncăruri grase în cinstea tatălui Urs şi Gheorghe, din cauze de o criză de bilă sinistră, a mai dat şi infamul cutremur peste mine. Şedeam obosită pe un scaun la bucătărie şi dintr-odată s-a mişcat bufetul, ceşcuţele alea pictate manual au început să clincăne, cactusul lunguieţ s-a pus pe bălăngănit. Vulpea s-a transformat brusc într-o mâţă jalnică şi isterică. În viziunea mea, s-a mişcat şi plafoniera strâns lipită de tavanul sufrageriei. Deşi gagicul mi-a jurat că nu se poate. Inima se făcuse mult mai mare ca mine şi bătea budubum să îmi spargă pieptul. M-am mai calmat de ruşine, recunosc. Deşi eu aş fi urlat şi aş fi luat-o la goană pe câmpii. Dar gagicul se uita aşa de calm la mine, mama nu simţise nimic pentru că alerga după nepoata turbo-diesel, iar tata le dădea papa câinilor care nu au avut bunul simţ să mă avertizeze cu măcar 10 minute înainte, deci nu a sesizat nimic, încât eram de-a dreptul penibilă dacă aş fi continuat cu isteriile. Ca un bun prieten, am încercat să-mi sun apropiaţii să văd ei cum au simţit. Ghinion, mobilul mort în păpuşoi. Când să pun mâna pe bătrânul şi demodatul romtelecom, hop că pică şi curentul! Am aflat după aceea că nu avea legătură cu cutremurul, dar în paranoia mea, gata. Până aici mi-a fost!

Ştiţi întrebările alea cu: fără ce nu ai putea trăi? Răspunsurile variază, dar tot pe lângă mobil, laptop, filtru de cafea, îngheţată de ciocolată se învârt. E, bine, întâmplarea apocaliptică de sâmbătă seara m-a făcut să-mi revizuiesc opţiunile. Asta pentru că pana de curent a dus la oprirea centralei care încălzea caloriferele, la oprirea hidroforului care face atât de naturală şi firească ţâşnirea apei la robinet, ca să nu mai spun de toaletă. Cu ocazia asta a murit şi singura modalitate de a mai avea un minim contact natural şi civilizat cu lumea exterioară: telefonul fix romtelecom, variantă de băgat în priză. Am bâjbâit prin întuneric, cu părul sculat pe ceafă (am uitat să menţionez, chiar dacă nu e chiar demenţă cum e cu cutremurul, mai am o teamă în lumea asta, respectiv întunericul) după o brichetă. Şi după aia am căutat lumânări. Din alea parfumate, care dau bine în rafturi, neaprinse. Ne-am umplut brusc de romantism şi lumină caldă. Şi mi-a trecut brusc toată spaima când am auzit-o pe Mara fericită la vederea lumânărilor: Mulsi ani tăiască! Bavooooo!!! Şi aplauze.

M-am lăsat cuprinsă de pacea aia primară. Back to the good old days. Când nu exista mobil care să te găsească şi în gaură de şarpe. Când nu exista realitatea tv care să facă dintr-un cutremur obişnuit o apocalipsă naţională. L-am pupat pe frunte pe sărbătoritul adormit, am smotocit-o pe Mara, am îmbrăţişat-o pe mama şi am plecat liniştiţi până la Alina şi Pedro. Tot drumul m-a bântuit o singură întrebare: oare cum s-or fi descurcat ăia de la otv, cât de grea le-o fi fost să aleagă între sinuciderea în direct a lu nikita şi transmiterea, tot în direct, a sfârşitului lumii?

vineri, 24 aprilie 2009

De data asta despre presă

Mai mult ca niciodată, azi voi fi subiectivă şi îmi voi exprima păreri şi opinii bazate pe experienţe personale. Dar abia aştept să mă contraziceţi cu argumente.

S-a stârnit zilele trecute o discuţie: pentru a fi jurnalist, e nevoie de şcoală de jurnalistică? "Nu ai nevoie de facultate ca să fi un jurnalist bun. Ba chiar mai bine fără, aşa nu faci compromisuri şi nici prostituţie intelectuală", "nu-ţi trebuie nicio şcoală ca sa faci jurnalism, ca să ajungi un bun jurnalist, un adevărat jurnalist, trebuie să ai talent, să iubeşti cu adevărat meseria şi să ai noroc", "e recomandabil ca un jurnalist să aibă şcoala de jurnalistică, nu să înveţe pe apucate ... e nevoie de o cultură generală". Cam astea au fost răspunsurile voastre. Pentru unul de 18 ani, cu întrebarea pe buze, discuţia l-ar fi confuzat complet.

Dau filmul înapoi, la momentul când am terminat liceul. Unul ok, unde am învăţat cât am avut eu chef şi nu s-au legat de mine prea multe "impuse" băgate cu forţa. De exemplu, din cauza unor profesori tâmpiţi, n-am idee de biologie, geografie sau chimie, în schimb, datorită unor dascăli adevăraţi, mă încântă istoria, literatura şi engleza. De citit citisem una alta, din plăcere şi pentru că ai mei îmi puseseră la dispoziţie două biblioteci generoase, iar tata îmi promisese că nu îmi va da niciodată bani de ţigări, în schimb oricând pentru cărţi. Am terminat liceul de engleză, profil uman. Mama mă vroia stomatolog, tata la ASE. Eu o admir şi o respect enorm pe mama pentru dificila şi migăloasa ei meserie de tehnician dentar, dar eu mâna în gura omului n-am să pun vreodată. Vorba aia, nu e curul cum e gura. Şi tatei i-am spus că mie îmi place să am bani, nu să-i număr (cu atât mai puţin doar pe hârtie). N-am fost genul toceală niciodată, nu simţeam nevoia să mor învăţând tone de cursuri, vroiam să-mi dezvolt limbajul şi să fiu lăsată să îmi exprim opiniile.

Aşa că am cujetat puţin şi am decis de capul meu să mă duc la Şcoala Superioară de Jurnalistică. Unde am învăţat despre nişte lucruri superbe. De la nişte oameni care însemnau şi reprezintă puncte de referinţă în presa românească (asta neînsemnând că am fost mereu de acord cu ce au scris sau cu ce au făcut): Mircea Toma, Ovidiu Ioaniţoaia, Jeana Gheorghiu, Gabriel Stănescu, Ilie Şerbănescu, Sorin Roşca Stănescu, George Pruteanu. Plus cei mai tineri, pe val: Cristian Brancu, Robert Turcescu. Presa putere în stat, valoarea informaţională a ştirii, deontologie şi etică jurnalistică, presa - câinele de pază.

După câteva experienţe ori neplătite, ori cu "tentă" sexuală (ca să fiu delicată), mi-am dat seama că sunt o combinaţie tâmpită, fără mare succes în presă: îmi doresc bani, dar nu mă culc cu nimeni pentru ei. Aşa că mi-am ales alt drum, deşi cu multe tangenţe cu presa.

În 2000-2001, presa însemna pentru mine foarte mult. Investigaţii şi anchete tari, reportaje, talk-show-uri politice şi sportive, unde moderatorul aducea echilibrul între invitaţi. Dar şi emisiuni tv culturale, divertisment cu grea logistică în spate. Erau investigaţiile şi anchetele din Evenimentul Zilei, dar şi din multe alte ziare, reportaje de atmosferă şi de eveniment care te ţineau cu sufletul la gură, la tv Marius Tucă Show, Procesul etapei, Dana Deac mai întâi la TVR cu "Prezentul simplu", apoi la Antenă "Cafeaua cu sare", Stelian Tănase şi al său "Orient Express", Emil Hurezeanu şi "România mea". A apărut apoi Cristian Tabără şi a lui "Parte de carte". Toţi aceşti jurnalişti pe care i-am nominalizat, au ceva în comun: nu au făcut facultatea de jurnalistică. Şi mai e ceva. Nu i-am auzit sau văzut în scris să facă măcar vreodată un dezacord.

Blestemul ursitoarelor a fost că dacă îmi pot alege să nu intru în presă, atunci să am parte numai de joburi unde musai trebuie să citesc ziare şi reviste şi să urmăresc ştiri şi emisiuni de larg interes. Din acest motiv, mulţi cunoscuţi mă folosesc pe post de "ia, spune-ne, fată, ce se mai întâmplă important în lumea asta". De la o vreme încoace, mi se întâmplă un fenomen ciudat. Deşi citesc aceleaşi ziare, deşi urmăresc (e adevărat, mult mai rar) aceleaşi emisiuni de ştiri şi emisiuni, nu mai ştiu ce să le povestesc. Pentru că nici la mişto nu pot să vorbesc de mihaela rădulescu şi divorţul ei, de simona sensual, de elodia, etc etc.

Mă întorc la ceva învăţat în facultate: valoarea informaţională a ştirii. Făceam cursuri de Actualitate jurnalistică sau cam aşa ceva cu Robert Turcescu. Care la început de curs ne lua la şuturi: care a fost cea mai importantă ştire a săptămânii trecute? Într-un decembrie friguros, ne pune această întrebare, mie şi încă la doi colegi. Eu spun senină despre nu mai ştiu ce festival de film, un coleg spune direct "prima ediţie Playboy în România", iar al treilea relaxat "Steaua-Dinamo 2 la 1". Am crezut că bietul Turcescu o să moară sufocat de nervi şi spume. "Da' că n-aţi avut căldură în Bucureşti nu v-a durut???" a tunat el. "Păi, eu am centrală acasă şi nu, nu m-a durut" am răspund pe rând. Cum am învăţat de la manual, valoarea de informaţie a unei ştiri stă în interesul pe care îl suscita în fiecare.

Problema mea actuală e că nu mai găsesc nimic valoros informaţional în presă. La tv ştiri groteşti, despre violuri şi incesturi, dezbateri eterne despre cât de tare i-a dat X palma lui Y, moderatori pafarişti, dar cu un tupeu extraordinar (ţaţa aia de Andreea Creţulescu de la Realitatea e prima care îmi vine în minte). Divertismentul şi cultura se rezumă la Noră pentru mama, Trădaţi în dragoste, Test de fidelitate, Te pui cu blondele, Dansez pentru tine, Acces direct, Un show păcătos. În ziare, pe prima pagină, alte omoruri, alte violuri, mii de ţâţe şi buci, "anchete" la comandă, informaţii neverificate, sute de greşeli gramaticale, alţi pafarişti.
Undeva pe fundul Cutiei Pandorei, rămân "Garantat 100%", "Profesioniştii", nou descoperita "Dincolo de hartă" - toate la falimentara TVR. Minutul superb de "Omul care aduce cartea", uneori amuzant-serioasele discuţii dintre Stelian Tănase şi Mircea Dinescu. În ziare, din când în când, câte un editorial al lui CTP, sâmbăta (citesc lunea) Exarhu, Bref-ul Tiei Şerbănescu. Reportajele Oanei Dobre.

Marea masă de jurnalişti actuali e compusă din "tineret-mânia ţării", oameni de maxim 32-35 de ani. Care au prins trend-ul anilor '90 şi 2000 - facultăţile de jurnalistică. Cu riscul de a fi acuzată de generalizare, cu mici excepţii, sunt nişte căcăcioşi ignoranţi, care nu ştiu să-şi "facă temele" înainte de a scrie sau a-şi da cu părerea pe sticlă, care fac greşeli odioase de gramatică, cu un tupeu şi o obrăznicie ieşită din comun, care îşi asumă rolul de formatori de opinie şi de "gazetari", "câini de pază ai societăţii". Câinii latră, caravana trece ...

Din 2001 până în 2008, am făcut 3 lucrări de licenţă pe tema deontologiei şi eticii jurnalistice. În afară de faptul că, la partea teoretică, despre codurile şi reglementarile din România abia am umplut 2 pagini, ce m-a marcat pe mine a fost uşurinţa cu care am găsit cazuri de încălcare a normelor deontologice. Aveam nevoie doar de două. De fiecare dată am găsit mult mai multe.

Am găsit de curând o opinie, teoretic foarte avizată, o explicaţie pentru ratingulobţinut de emisiuni vulgare şi triviale. Madam Mona Segall, mare producător de emisiuni din "familia Pro": "Sunt perioade în care oamenii, spectatorii, au nevoie de tot felul de refulări, au nevoie să li se dea încredere în ei, au nevoie să ştie că sunt mai buni decât ceilalţi, că au o viaţă mai bună şi mai liniştită decât restul. Probabil că acum trăim o asemenea perioadă". Nu comentez nimic, pentru că am promis să nu mai înjur spurcat, măcar pe blog.

Pentru a fi un jurnalist bun nu-ţi trebuie şcoală de profil. Pentru că a fi jurnalist bun în România e ceva desuet. Pe cei care încă mai puteţi să luptaţi pentru pasiunea voastră de a face presă în adevăratul sens al cuvântului vă admir cum admir un temerar nebun care escaladează vârfuri de munte, deşi ştie că 9 din 10 au murit înaintea lui. Ştiu că gazetăria e boală grea. Şi tare mă bucur că nu am "prins" microbul.

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Lumină şi bucurie!


Sărbători fericite, oameni buni! Cu ceva mai multă pace în suflete, cu bucurii şi iubire, familie şi oameni dragi alături, mâncare bună şi licori alese pe mese, zâmbete şi împăcare. Paşte luminat!

vineri, 17 aprilie 2009

Analiză blondă de actori şi castinguri recente

Dragă jurnalule, IARTĂ-MĂ!!! Nu ţi-am mai scris de prea multă vreme. Sper că ştii că am fost foarte ocupată. Am fost şi eu ambasadoare cu Andreea Marin şi am făcut multe. Bine, hai, ţie pot să-ţi spun adevărul. De fapt, am fost amândouă la o clinică pentru vedete, să ne facem nişte mici îmbunătăţiri (eu nu aveam nevoie, dar ea e plină de celulită, fată!). Aşa că să ştii că poza aia din Libertatea cu Papa e de fapt făcută la muzeul figurilor de ceară.

Dar să revenim. Măi, jurnalule, măi! Fată, câte s-au întâmplat în perioada asta!!! Şi toate cu aer de covor roşu de Oscar. Ce promenadă de personaje şi artişti celebri! Dar şi ce surprize!

De departe cea mai centuristă politiciancă, de profesie actriţă, dacă nu ştiai, e Lavinia Şandru. Oare fata asta nu se mai satură de cât şi-o ia? Băselu a trimis-o pe centură, Guşă şi-a făcut toate mendrele cu ea şi degeaba, acu şi bătrânul Ilici o face paraşută. Fată, tu chiar nu-ţi dai seama că n-ai oole lu Nuţi?
Că tot vorbeam de lup, Cozminel Guşă nu s-o fi săturat nici el de veşnicul rol de traseist viclean băiat de curte reeşapat? Iar la PSD? Na, că ţi-o dă şi ţie nea Nelu, să îşi mai închipuie cineva că moşu o sta pe bancă în faţa casei doar să aştepte pensia. „Nu avem nevoie de mercenari în partid. Ar fi o mare greşeală să apelăm la străinaşi şi la mercenari. PSD nu este un partid de handicapaţi şi nu are nevoie de ajutorul lui Guşă". Urmare? A mai auzit cineva ceva după asta de cuplul de taină Guşă-Şandru? Vorba aia, pe curvă când o scuipi, ea zice că plouă.

Din ciclul cele mai stupide filme cu buget exagerat de mare, am revăzut, a mia oară, producţia „cea mai ghinionistă echipă de fotbal – naţionala României”. Deşi „băieţii şi-au făcut datoria”, „sârbii nu au avut tactică” şi „presa vede doar părţile negative ale acestui meci”, băeţii şi-au luat-o cu 3-2. Şi de la austrieci cu 2-1. La asemenea performanţe, mi s-a părut absolut firească reacţia Cezarului lovit de Brutus, acest William Wallace de Dâmboviţa, pe numele lui bă, Piţi: „cei care au venit la Klagenfurt ca să-mi strige demisia sunt nişte beţivi şi nişte drogaţi, au fost trimişi special pentru asta”. Să înţeleg că Mutu şi Lobonţ n-au mai răbdat.
Ca să rămân în zonă, în loc să-i tremure şi lui puţin brăcinarii că poate ajunge DNA-ul şi pe la el, Albă-ca-Zăpadul futebolului autohton, Ză Godfazăr Mircea Sandu, oftează melanocolic spunând despre şefii şi arbitrii reţinuţi de DNA: „Sunt şi mai trist acum! Dacă s-au apucat să facă ceva de genul ăsta, măcar, dracu’, să fi fost deştepţi!”. Aşa e, Naşule, că de proşti care să mai iasă şi ei în stradă de bucurie, e plină ţara.

Premiul Oscâr(bă) pentru cea mai independent susţinută de toată lumea fată a lui Zmeus, îi revine pe meritatelea Elenei Băsescu. Strălucitoare, pe covorul roşu, dacă ar putea (fizic) vorbi, sunt convinsă că ne-ar spune lucruri frumoase şi elocvente. Dar pentru că nu poate, îl lasă pe unchiaşul ei, mustăciosul frate de Zmeus, să o dea la tot cartierul: „Ori îţi faci meseria, ori eşti un găozar ca alţii, cum bine v-a zis frate-miu“. Oare la Băseşti de Paşte, în familie, ce s-o vorbi la masă?

Cel mai bun film documentar pe teme botaniste trebuie să fie lupta subtilă dintre un Crin şi o Dudă pe prietenia şi banii uleistului Patriciu. Oare o fi vreo legătură cu mult aclamatul „There will be blood”?

Şi dacă tot am ajuns aici, nu pot să nu îţi spun, măi, jurnalule, despre cum e cu cel mai tare casting pentru cel mai tare rol de anul ăsta: Făt-frumosul care să se ia la trântă în ciorapi, bîte, ace, bice şi carice cu Zmeus la toamnă. Dacă prezenţa în cărţi a Crinului nu e mare surpriză, apariţia fulminantă, peste rând, a lui Radu Duda e. După ce acum 5 ani păpuşarii din umbră (probabil conspiraţioniştii iudeo-masoni sectanţi cu care ne tot ameninţa Vadim încă de acu mulţi ani) au trimis-o pe marţafoaica de Lia Roberts, acu ce s-au gândit? Hai să aducem ceva sânje albastru pe primele pagini ale ziarelor, că de atâtea ţâţe şi cururi de piţipoance s-or fi săturat şi românaşii. Şi uite aşa a apărut pe marea scenă românească, fostul mare actor, Radu Duda. Care nici n-a fost securist, după cum spune el: „Eu nu am colaborat cu Securitatea. (...) în 1986 (...) s-a încercat racolarea mea. Am refuzat politicos şi de atunci nu am mai fost contactat”. Că doar ştim cu toţii că la refuzuri politicoase, securiştii, care erau nişte domni fini, nu mai insistau. După ce şi-a injectat o călimară de cerneală în vene şi s-a aciuat în familia regală făcând femeie serioasă din Margareta (pe principiul "nu-i frumoasă, da’-i bătrână"), după ce a fost timp de şase ani subvenţionat de statul român cu aproape 1 milion de euro pentru a face lobby şi pentru a promova România peste hotare (printre multele ţări vizitate fiind şi Groenlanda, tocmai la Polul Nord, unde probabil a făcut lobby la Moş Crăciun să nu uite adresa României „în sud-estul Europei, undeva pe dreapta, până în Rusia”), ce s-a gândit prinţul nostru, plictisit de atâta treabă? Să se bage la casting pentru rolul de cel mai tare cur pe buda, pardon, tronul Cotrocenilor. Din discursurile sale docte, diafane şi nobile, care m-au făcut să văd în cap un scenariu de schimbare a tătucului de tip pupat pe creştet şi băi de mulţime cu un conducător de tip nou, un fel de împărat în hainele cele noi, am reţinut o întrebare retorică: „în ce stat-republică (cel puţin din Europa) mai este implicată Casa regală aşa de adânc în dezvoltarea durabilă a ţării?” Ăăăăă, NU în România, sire? Zic şi io. Oare dacă Băselu ajunge în turul 2 cu el, o să-l întrebe, ca pe Năstase acu 5 ani, dacă e gay? Nu de alta, dar la ce "mişcător, emoţionant şi plin de inspiraţie" i s-a părut Brokeback Mountain, am putea să cam intrăm la bănuieli. Nu c-ar fi ceva rău în asta, Doamne fereşte!

Dacă premiul pentru cel mai contestat (ca personaj şi discurs) îi revine lui Băselu (dacă n-a zis nimic despre Moldova, n-a simţit durerea fraţilor, dacă ar fi zis de Voronin, ne-am fi trezit cu Armata 14 şi super armata rusă peste noi, dacă a zis „lăsaţi moldovenii să vină la mine!”, că cică îşi pregăteşte alegători proaspeţi. Băăăă, ce mai vreţi de la bietu om, săracu?), premiul pentru cel mai sinucigaş personaj (auto)victimizat îi revine lui Adrian Năstase. Care, din postura de curat ca lacrima, bebeluş abia născut, îşi dezgoleşte pieptul pufos şi spune: „Sugerez ca Traian Băsescu să dea un decret. În articolul 1 să scrie: Adrian Năstase este vinovat şi în articolul doi să scrie: Adrian Năstase să fie împuşcat!” Ahhh, ţaţo, ţine-mă că leşin! Cât eroism! Câtă bărbăţie! La ce umor fin are Zmeus, nu m-ar mira să-i răspundă: „OK, stai să treacă sărbătorile, că am nişte icoane de pupat şi se rezolvă. Hăhăhă!”.

Dragă jurnalule, cu emoţie în tastatură, am ajuns şi la premiul cel mare la spectacolul de circ de luna aceasta. După ce a rămas rapid fără averea neimpozată cu care se lăuda, după ce Steaua s-a făcut de cacao în nenumărate rânduri, după ce până şi mentorul şi creatorul lui, guzganul Hrebenciuc a preferat să se interneze cu ulcer în spital decât să mai stea după fundul lui, dar mai ales după ce l-a mâncat la hemoroizi să îl dea în gât pe un anume Puiu, cel mai faimos cioban al neamului, Gigi Becali, câştigă de departe şi fără concurenţă, premiul de cel mai crucificat Chees-ăs Christ Superstar al neamului! (Ropote de aplauze, câtorva femei li se rupe apa, badigarzii plâng în hohote). Cade cortina.

Jurnalule, cam atât pentru azi. Mă duc să văd ce face Ţiţi la bucătărie. Că s-a întors special acasă dintr-o delegaţie foarte importantă în Maldive, doar ca să-şi tranşeze singur mielul şi să vopsească ouăle. Te pup

miercuri, 15 aprilie 2009

Eroii mei

De zece zile rumeg subiectul ăsta. Am aşteptat atât (dureroasă aşteptare) nu pentru că nu ştiam ce să spun, ci pentru că vroiam să văd ce spun alţii. Ziarele, agenţiile de ştiri, televiziunile. Între polemicile pe tema arestării lui becali, veşnicul eşec al naţionalei de fotbal, mihaela rădulescu şi ana lesko, a răzbătut (pentru că am căutat adânc, credeţi-mă) ceva de o valoare inestimabilă: Roboscan al firmei româneşti MBT a luat marele premiu la Salonul Invenţiilor de la Geneva. Iniţial am auzit ştirea pe scurt, la radio. Fără numele firmei. Eram în maşină şi am început să râd şi să chiui de bucurie. De ce? De nebună. A doua zi la birou, am căutat mai mult şi am găsit, întâi pe mediafax, apoi pe hotnews, preluări în câteva ziare (nu pe prima pagină, normal). O timidă încercare pe realitatea, în rest, televiziunile nimic. Cine câştigase marele premiu la cel mai prestigios eveniment de gen? Dintre o mie şi ceva de alte invenţii din 45 de ţări? Un echipament din filme sf. Un camion, aparent, de fapt cel mai avansat sistem de radiografiere cu raze gama pentru vămi, în principal. Roboscan. Inventatori? Mircea Tudor, preşedintele firmei MBT, şi echipa lui. Am sărit în sus de uimire, fericire şi mi-au dat lacrimile. "I-a reuşit! Eşti cel mai tare, Mircea!".

Acum vreo 5 ani de zile, am cunoscut un om. Care s-a dovedit a fi OM. Teoretic, nu aveam mare lucru în comun. În afara unei mari dorinţe de comunicare. Am devenit prieteni. El îmi povestea despre călătoriile lui, despre fetele lui dragi. Eu despre prostiile mele. Mi-a povestit cum şi-a făcut singur casa. De la fundaţie, la acoperiş. Fără dorinţe „pedagogice” de a-mi da „lecţii de viaţă”, mi-a povestit despre cum e să cunoşti starea pe care o ai atunci când cauţi în toate buzunarele hainelor cu speranţa că poţi aduna suficient mărunţiş cât să cumperi o pâine şi mai ales disperarea de a nu aduna suficient. Era întotdeauna bucuros când eu îi spuneam că sunt fericită. Iar când am fost singurică, mi-a propus să facem un casting, cu băieţii lui de la firmă. Nu m-a lăsat niciodată să îmi plâng de milă. În schimb, mi-a spus tot timpul să am încredere în mine, că pot muta munţii. M-a sfătuit mereu să scriu, că el crede că am ceva de spus. Am avut încredere să-i trimit să-mi citească ceea ce nu pot încă să-i spun carte, ci Poveste. Va fi primul om care o va citi terminată. Oriunde va apărea ea, îi va fi dedicată.
Din când în când se strecurau poveşti despre munca noastră. Eu, când entuziasmată, când dezamăgită. De el ştiam că are o companie care se ocupă de sisteme de securizare. Şi că şi-a făcut o echipă. Şi că îşi iubeşte cu pasiune munca, angajaţii. Întotdeauna simţeam foarte multă energie venind dinspre el, când spunea câte ceva de munca lui. Ce m-a impresionat la el a fost că niciodată nu s-a plâns, jelind ca românul a pagubă, când avea greutăţi. Şi nu din astea banale. „sunt într-o perioadă foarte densă, aproape la limita nebuniei, cu livrari în cadrul unui contract foarte mare în care îmi pusesem mari speranţe şi care merge de la rău spre dezastruos, din cauza incompetenţei, nepăsării şi rea-voinţei unor responsabili de la Finanţe şi Transporturi”, „se fac eforturi disperate ca noi să fim scoşi din joc”, „am cel mai urât, greu şi sărac sfârşit de an din ultimii 10 şi încerc cu disperare să compensez asta prin eforturile mele, astfel încât angajaţii mei să resimtă cât mai lejer acest şoc”. Am reuşit chiar să ne amuzăm la un moment dat, când eu mă plângeam că am datorii de vreo 30 de milioane de lei vechi, iar el mi-a răspuns că mă înţelege, că şi el are datorii de vreo jumătate de milion de euro. În acelaşi timp, mă bucura (din păcate, mă şi întrista) când îmi spunea „se pare că mediul internaţional reacţionează mult mai realist, uneori chiar exploziv la soluţiile noastre, drept pentru care primim solicitări de cooperare din toate colţurile lumii”. Mai greu de la România...

Mircea şi echipa lui minunată au câştigat la Geneva, pentru prima dată în 37 de ani, marele premiu, în numele României. Munca a durat 4 ani. Şi a costat 6 milioane de euro. Banii lui, ai firmei, riscul enorm, adrenalină şi pasiune. A spus la conferinţa de presă, pe care am găsit-o pe fabricadebani.ro, că a condus, alături de un coleg, chiar el camionul până la Geneva. Într-un schimb de replici politicoase cu însuşi fondatorul Salonului de la Geneva, i-a spus acestuia: „îmi cer scuze că arăt ca un şofer, sunt chiar preşedintele firmei”. Au pornit ca outsideri, favoriţi erau alţii, ca în final să câştige ei, cu unanimitate de voturi, plus felicitările juriului (82 de specialişti), singurul Mare Premiu. În lume mai există doar 6 mari multinaţionale de profil. Ei sunt minusculi. Fiecare din aceste companii de profil primeşte granturi de cercetare din partea guvernelor din ţările în care există, an de an. „Noi nu am beneficiat de un asemenea suport, deşi am solicitat, încă din 2004, am trimis 40 de scrisori către toate autorităţile. Din pacate, n-am primit nici măcar un răspuns. Nu doar că nu am primit un feedback pe măsură, dar au fost chiar două momente dificile, în 2004 - 2005, a fost o licitaţie pe care eram îndreptăţiţi să o câştigăm. Guvernul român a hotărât atunci să atribuie contractul firmei din China. Dar am rămas pe drumul nostru, am investit masiv şi acum avem un produs unic în lume, cel mai avansat scanner cu raze gama. În Europa nu există alt concurent în domeniu. Am primit o confirmare la Geneva”.

Nu m-a mirat, din păcate, faptul că la conferinţa de presă ziariştii prezenţi nu au fost capabili să pună câteva întrebări, mai mult de „cât costă?” şi „câte unităţi faceţi pe lună?”. Nici că printre numeroasele felicitări de la oameni, venite pe forumuri, s-au strecurat ironii stupide, „deştepţi” care le ştiu ei mai bine. Dar mi-am dat seama unde au greşit unele titluri şi articole, multe comentarii. Nu „România a câştigat marele premiu...”. Nu „este clar ca noi ROMÂNAŞII suntem mai tari decât alţii dacă ne punem capul”. Meritul este exclusiv al acestor oameni şi al lui Mircea Tudor, pentru că a crezut în el şi în pasiunea lui şi a ştiut să-şi facă echipa de „băieţii lui”, şi nu de „angajaţi” sau „subalterni”. De ce nu au plecat pe bani frumoşi în străinătate? De nebuni, cred eu. Sau poate de vizionari pasionaţi. Ce-a spus Mircea în interviul din săptămâna financiară? „Eu vreau să investesc în cercetare, altfel mi-aş fi cumpărat liniştit două hoteluri în Brazilia”.

Am căutat zilele astea şi pe bloguri. În ideea că mulţi blogeri nu vorbesc, ca ziarele şi teveurile, doar despre becali, simona sensual sau elena băsescu. Am găsit o propoziţie simplă „O stire care merita felicitari, laude si ne face mandri ca suntem romani” la Tudor Chirilă. Şi un paragraf-două din articolul de pe mediafax pe încă vreo 5 bloguri mai mult sau mai puţin anonime. Dar am găsit la draga mea Rhodos ştirea cu o menţiune superbă „Le dorim celor de la firma castigatoare, MB Telecom, mult succes in continuare iar eu imi fac mea culpa pentru ca stirea asta .... mi-a scapat!”

Eu sunt mândră şi fericită că am avut şi am onoarea de a-l cunoaşte pe OMUL Mircea Tudor. Mă înclin. Spunea mai demult Valeda pe FYT, că nu Marian Cozma, cel care s-a aruncat în faţa glonţului la banca transilvania din Braşov sau soldaţii care mor în Afganistan sunt eroii noşti. Am fost de acord cu el. Pe aceştia îi respect şi îmi pare rău de moartea lor, din păcate, uneori absurdă.
Pentru mine, Mircea Tudor, Constantin Sima, Adrian Bîzgan, Emil Mielică, Răsvan Ionescu, Cristian Grechy, Andrei Iacobiţă, Adrian Osvat, Cristi Preoteasa, Alina Stroe, Ionel Chiriţă, Tiberiu Iosif, Daniel Ionescu, Cristian Teodorescu, Mihai Spătărescu sunt eroii mei. Vă mulţumesc!

luni, 13 aprilie 2009

Just enjoy!

Aş fi vrut să scriu azi. Am în cap atâtea! Dar n-a fost timp. Am umblat mult azi (dar cu folos), îmi e frig, puţin greaţă de oboseală. Fizic nu pot scrie. Când mă simt aşa dărâmată, ascult şi mă uit la ceva anume. Trec toate. Viaţa e genială :)) Promit să revin curând, cu texte lungi care să vă obosească :p Până atunci, just enjoy!

vineri, 10 aprilie 2009

I need your help, please! :)

Dragilor, mă grăbesc să fug în viaţa reală, dar înainte de a vă dori weekend frumos, cu soare, cu iubire, sex, flori, filme, fete sau băieţi, am nevoie de ajutorul vostru. În două probleme.

Prima e de suflet. Săptămâna ce urmează şi cea de după Paşte adun hăinuţe şi încălţăminte pentru o familie cu mulţi copii şi o situaţie foarte grea şi pentru un cămin de copii care ţine de o şcoala la mine în cartier. Şi aici situaţia este dificilă şi orice ajutor aduce multă bucurie. Vă garantez. Deci, dacă aveţi timp şi dispoziţie de un gest frumos, vă rog să-mi spuneţi când mă pot vedea cu voi să adun lucruşoarele. Dacă se poate, mai de primăvară şi vară, că din alea groase o să adun mai prin septembrie. Copiii sunt între 1 şi 16 ani, deci măsurile pot varia considerabil. De asemenea, sunt convinsă că nu vă va fi greu să puneţi şi o ciocolată, o napolitană, ceva dulce ca să-i bucurăm şi mai tare pe copilaşi. Vă aştept cu un mesaj! Şi vin în orice colţ al Bucureştiului (deocamdată, mai la toamnă cine ştie, poate o fac pe Frieda o plimbare prin ţară). Aici sau pe mail la lia_stoica@yahoo.com.

Al doilea strigăt de ajutor e mai personal şi alintat. Am primit cado de la Cireaşa un card de activare a unui blog de tip site (adică e un .ro) de la Blogway. Va fi o casă nouă şi moca timp de un an, aşa că voi avea suficient timp să mă decid dacă îmi place sau nu. Mă voi muta cu tot calabalâcul (adică, voi în primul rând, blog roll şi toate cele). Dar aş vrea să vă facă plăcere să veniţi şi în noua locaţie, aşa că vă rog să daţi un ochi pe aici şi să alegeţi dintre varianta 1 (pag 31 Flowery), varianta 2 (l2aelba-1 la pag. 38) şi varianta 3 (pag 40 Lime Slice). De asemenea, să-mi sugeraţi dacă să păstrez numele liarebelyell.ro sau să schimb: rebel_yell.ro sau altă variantă. Vă mulţumesc din suflet şi aştept cu nerăbdare răspunsurile voastre luni la prima oră!

Weekend superb!

joi, 9 aprilie 2009

Lucruri mici cu efecte mari

De ani de zile, tehnologia a avansat uluitor şi ne oferă posibilităţi nelimitate de a ne informa, de a intra în contact cu oamenii. Prin blog v-am cunoscut pe voi şi sinceră să fiu, sunt mult mai bogată. Dar nu vreau să mă opresc aici. De-aia am ieşit la cafele reale cu unii dintre voi, abia aştept să stau la poveşti faţă în faţă şi cu ceilalţi. Pentru că pentru mine, viaţa reală e de milioane de ori mai valoroasă.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii: pentru mine există lucruri mici, cu efecte mari. Ceea ce mă face fericită, bucuroasă, veselă, tristă. Zâmbetul Marei, râsul ei senzaţional, pupăturile căţeilor, florile. Ca să nu mai vorbesc de oamenii din jurul meu.

Eu cu gagicul nu vorbim pe mess. Ne trimitem un link, o poză şi cam atât. Pentru că în ciuda emoticoanelor foarte simpatice, nu pot să-l "simt" de-adevăratelea decât dacă îi aud vocea, dacă îi văd ochii. Cu Iulia, prietena mea cea mai dragă, de atâţia ani de zile, schimbăm două vorbe pe mess, dar tot vreau să-i aud vocea. Tocmai pentru senzaţiile astea atât de vii îmi face mare plăcere să mă văd cu oamenii la ochi.

Să ştiţi că multe din gândurile mele puse aici pe blog sunt spontane, dar mai întâi de toate pe hârtie. Scrise cu pixul sau cu creionul. Uneori chiar cu stiloul. Pentru că ador voluptatea cu care hârtia absoarbe cerneala sau mina pixului, îmi plac porcuşorii din mâzgăleală şi ador să fac floricele şi ciupercuţe pe colţurile foilor.

În lumea asta uluitor de grăbită şi de rapidă, când cel mai la îndemână e să scriem un mail care ajunge la destinatar în câteva secunde, am avut azi parte de o bucurie clasică, vintage de-a dreptul. De ani de zile mă întristează răceala şi chiar duritatea cutiei poştale, care îmi oferă brutal doar facturi sau broşuri de supermarket. Până azi. Când am sărit în sus de bucurie şi emoţie găsind în cutia prăfuită o vedere! Reală. De carton din acela special pentru vederi. Cu cea mai simpatică veveriţă din lume pe o parte. Şi cu un text viu, cu mici porcuşori şi scris cu personalitate. De la Antoaneta cea delicată, minunată, fină şi deosebită. Tocmai din Canada. Pe care încă nu am avut onoarea de a o cunoaşte faţă în faţă, dar am avut şansa de a o cunoaşte prin scris. De unde a ştiut ea că îmi doresc atât de mult o vedere vie? De unde a simţit că dacă n-aş fi Vulpe, mi-ar plăcea să fiu Veveriţă? Nu pot să spun. Dar pot să zic atât: draga mea, m-ai făcut fericită! Din suflet, îţi mulţumesc!

Pentru că da, pentru mine există lucruri mici, cu efecte mari.

marți, 7 aprilie 2009

Leapşă cultă-n cap

Am primit de la drăguţa de Antoaneta, o leapşă telectuală, de care, sincer vă spun, nu credeam că o să mă bucur atât de tare şi care nu îmi închipuiam că îmi va aduce atâtea amintiri frumoase.

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Biblioteca s-a mai împrăştiat, o parte la mine, o parte la ai mei. Mama a luat cu ea o mare parte din literatura rusă. La mine acum e mult Garcia Marquez şi alţii „din zonă”, Vargas Llosa, Jorge Luis Borges. Plus Umberto Eco.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Nu cred că mai am în dublu exemplar. Am cumpărat de două ori Platforma a lui Houellebecq, dar am făcut-o cadou.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezatã în secret?

Haha, am avut gusturi cam dubioase :) Am început cu La Mole, amantul reginei Margot, care a sfârşit cam tragic, cu gâtul tăiat. Apoi, nu ştiu de ce am făcut o pasiune pentru Peter Marlowe, din Changi (sau varianta originală King Rat) a lui James Clavell (ce-oi fi văzut la el, prizonier în lagăr, împuţit şi nemâncat???). Apoi mare pasiune maaare pentru Patrick McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Întărită pasiunea după ce am văzut fimul cu Nicholson.

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Un veac de singurătate a lui Marquez, Breakfast at Tiffany’s a lui Truman Capote, Oameni şi şoareci – John Steinbeck.

5) Care era cartea ta preferatã la 10 ani?
La 5 ani m-am ambiţionat să învăţ să citesc pentru a putea citi singură Aventurile lui Habarnam (care îmi fuseseră citite deja de zeci de ori de mama) şi Căluţul cocoşat (ce poveşti superbe pentru copii scriau ruşii ăştia!). Pe la 10 ani eram amorezată de Athos şi de La Mole, amantul Reginei Margot (ai lui Dumas), devoram Legendele Olimpului şi mă fascinau Din basmele Africii. Plus Mary Poppins şi Peter Pann. Şi Micul Prinţ. Aveam vreo 11 ani când m-a suprins mama citind Shogun şi s-a isterizat că e cu „prostii”, dar să mor dacă îmi aduc aminte să fi însemnat ceva pt mine la vârsta aia „împărţitul pernei” sau „lujerul fermecat” care intra în „poarta de jad”. Aaa, şi am încă amintirea celui mai frumos tablou dintr-o carte, descrierea unui câmp din Taras Bulba a lui Gogol, tot de pe la vârsta aia.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Cred că era acum vreo 3 ani, Zahir al lui Coelho.

7) Care a fost cea mai bunã carte cititã anul trecut?
Abia anul trecut am reuşit să citesc Maestrul şi Margareta, a lui Bulgakov. Şi acum vreo 3 ani Platforma a lui Houellebecq.

8) Dacă ar trebui să obligi pe cineva sã citeascã o carte, care ar fi aceea?
Pe adolescenţi i-aş pune să citească De veghe în lanul de secară. Pe cei mari Maestrul şi Margareta.

9) Cine crezi cã ar trebui sã câstige premiul Nobel pentru literaturã?
Hmmm, grea asta. Chiar nu mă pot pronunţa.

10) Ce carte ti-ar plãcea sã vezi ecranizatã?
Am văzut cu mare bucurie Oameni şi şoareci, cu John Malkovici, şi Zbor deasupra unui cuib de cuci. Şi Lolita cu Jeremy Irons a fost pe placul meu. Pe cât de mult mi-a plăcut cartea Dragostea în vremea holerei, pe atât m-a dezamăgit filmul. Aşa că mai bine nu mai spun nimic şi aştept suprize.

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

Când eram puştoaică aveam vise cu aventuri nebune cu Peter Marlow şi Patrick McMurphy, furam maşini, mâncam ciudăţenii. Prin adolescenţă ceva vise mai umede cu La Mole.

12) Care e cartea cea mai putin cultã pe care ai citit-o ca adult?
Îndrăgostită de un masai.

13) Care e cartea cea mai dificilã pe care citit-o?
N-am reuşit să termin volumul doi din Fraţii Karamazov.

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Mi-au plăcut la nebunie scriiturile pentru copii ale ruşilor, cele mai vii din ce am citit. Cred că am citit mai mulţi francezi clasici decât ruşi. Actuali îmi plac Pascal Bruckner şi Michel Houellebecq, dar şi Bulgakov şi Nabokov, aşa că e grea alegerea :)

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Shakespeare. Milton am studiat puţin în liceu, dar în afară de Paradisul pierdut nu îmi amintesc altceva. The Canterbury Tales mi-a marcat perioada liceului, când studiam din greu literatură engleză, dar de poezii nu îmi amintesc foarte bine, din păcate.

16) Ce te deranjeazã cel mai mult în activitatea lecturii?
Cã nu pot citi la volan.

17) Care e romanul tau favorit?
Foarte multe. Dar m-au marcat, la momentul citirii, Oameni şi şoareci, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Dragostea în vremea holerei. Şi o nebunie care m-a şocat: Iubirea faţă de aproapele, a lui Bruckner.

18) Joci ceva?
Am fost pasionată de jocuri de strategie pe calculator, Caesar, Age of Empires. Mai nou de jocuri de descoperit clues, Mystery Case Files. Eram pasionată de Monopoly şi am avut şi o perioadă de poker, dar mi-a trecut.

19)Povestiri scurte, schite?
12 povestiri călătoare ale lui Marquez.

20) Non-fictiune?
Ceva psihologie.

21) Scriitorul favorit?
Se regăsesc în răspunsurile anterioare.

22) Ce scriitor crezi cã este supraevaluat?
Paulo Coelho, prea bun marketingul şi PR-ul.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Deşi poate suna a clişeu, aş lua Biblia, să am timp să o pitrocesc.

24) Şi...acum ce citeşti?
Regele Scamator – biografia lui Ştefan Iordache.

Dau cu mare drag mai departe leapşa poetului Meshuga, Iulianei, Laviniei, lui Cristian Lisandru, şi cui îi mai face plăcere.

luni, 6 aprilie 2009

S-a deschis sezonul!

Vă spuneam eu că primăvara vine de ziua mea? E, şi pentru că sunt Vulpe care se respectă, la 10 zile după ziua respectivă, am mai dat o petrecere, cu scuza de rigoare. Asta a fost motivul principal, pentru că în secundar, toţi invitaţii aveau o singură dorinţă: soare! Eu dădusem comandă de cer senin şi raze jucăuşe, dar ce am primit a fost un adevarat răsfăţ. Şi uite aşa s-a deschis sezonul de petreceri în aer liber la ai mei la curte.

Sâmbătă, de la ora 10 la 13, Vulpea a bucătărisit. Salată de crudităţi, ciuperci cu maioneză, paste cu ton şi porumb, vinete, fasole verde cu usturoi şi mărar. Plus platouaşe cu brânză şi slăninuţă, asortate cu ceapă roşie, fireşte. Am mai pus şi cărnurile de pui, porc şi berbecuţ la fezandat şi am pregătit ciupercile pentru grătar. Să vină lumea!

Cred că prietenilor mei le-a fost foame de soare şi iarbă verde, că au venit uimitor de la timp. Şi am primit cele mai frumoase flori din lume. Şi cărţi cu invenţii şi albume de artă, gentuţă mov, mărgele colorate şi bluziţe. În afara Cireşei, care s-a comportat virginal bând doar apă (cred eu că din cauză că era prima dată în vizită pe la noi şi a vrut să facă impresie bună), restul dăi cu palincă, dăi cu Campari Oranj, continuat cu vin roşu şi alb din belşug. Pentru că am rămas peste noapte la ai mei, mi-am permis să-mi fac şi eu de cap. După prima rundă de gustări, în aşteptarea minunatului grătar la care s-a chinuit mai bine de 2 ore gagicul-eroul-meu, am avut un şoc să descopăr ce succes au bietele mele cornuleţe cu rahat (mă scuzaţi, dar aşa a fost comanda), pe care le făcusem ca un moft pentru plăcerea Cireşei şi s-au dovedit a fi aducătoare de amintiri din copilăria fiecăruia. Data viitoare să ştiu să fac mai multe.

Ne-am întins la zeci de poveşti, când cu fetele, când cu toţii. Ce m-a bucurat foarte tare la prietenii mei, a fost că s-au pus în discuţie diferite probleme filozofice: cum trebuie făcut jarul perfect pentru grătar? câte minute trebuie să stea fiecare bucăţică pe fiecare parte? cum arată bărbatul perfect şi de ce naiba nu ne trebuie? ce facem de 1 mai? consultanţă de specialitate pentru viitoarea grădină a lui Mircea. Nu tu Gigi Becali, fotbal, politică sau criză. Oameni sănătoşi la cap, părerea mea.

Cel mai băgat în seamă personaj de la party a fost de departe Mara. Care fiind cam mucioasă şi văzându-se înconjurată de atâta lume, nu mai simţea nevoia să ne anunţe că vrea să-şi sufle nasul, ci îl sufla direct. În secunda doi, cine îi era aproape striga: Mara, muci! Şi cineva sărea cu şerveţelul.

Pentru că la ai mei la curte nu se poate doar să mănânci şi să bei, au mai existat şi alte momente de petrecut timpul. De data asta, pentru că era abia deschiderea sezonului, tata Urs i-a iertat pe invitaţi şi nu i-a pus la treabă. Băieţii s-au jucat cu elicopterul teleghidat, care a zburat chiar şi peste gard la vecinii ticăloşi care se pregătesc şi ei, din păcate, să deschidă sezonul de nunţi şi cumetrii cu muzică urlată.

Eu m-am jucat cu galbena cască de motor "îmbunătăţită" cu urechi a lui Mielu. Din păcate, am primit şi ceea ce se cheamă "botezul începătorilor", respectiv o bucată serioasă după ceafă, care m-a făcut să-mi simt dinţii din gură. Mult mai încântată de o nouă experienţă a fost Mara, care o dată suită pe motorul pornit, a chiuit de bucurie şi a claxonat obsesiv. Tomiţă şi raţa cea galbenă au fost colegi de drum de nădejde.


A fost frumos, relaxant, s-a râs, ne-am bucurat. Până târziu în noapte. Pentru că ne-am permis, ne-am cam băut minţile, şi eu, şi gagicul, şi frate-meu. Pentru trecerea mahmurelii, tata Urs a găsit reţeta perfectă, duminică dimineaţa. Întins folia pe solar, urmată de scos cu sapa rugii de mure sălbatice din vie, plus greblat rândurile. Epuizant, credeţi-mă pe cuvânt! Mult mai dur ca transpiratul la sală. Am încercat să ne scuzăm cu faptul că e duminică, dar la ce om bun e tata şi la cât de sănătoasă e munca la pământ, sunt convinsă că Doamne-Doamne a zâmbit îngăduitor, că doar nu degeaba ne-a trimis aşa un cer albastru albastru şi aşa un soare plin.


Mai multe poze cu soare şi zâmbete în Photo gallery.

vineri, 3 aprilie 2009

Vulpea rock

După atâtea întâmplări şi aventuri nu tocmai plăcute, joi seara am primit o invitaţie. "Hai, fată, la Fire, că ne lansăm al doilea album". Invitaţia venea de la Liviu (pentru cei apropiaţi, Titi), cel mai bun prieten al meu. Care mi-a fost coleg de apartament vreo 4 ani. Până şi-a luat zborul în alte zări. De ceva vreme îmi e sfătuitor şi avocat la nevoie. Foarte riguros, profi şi eficient. Dar despre asta altădată. Când l-am cunoscut eram amândoi de puţin timp majori. Deci ne ştim de ceva vreme. Cânta cu alţi băieţi. Aveau trupă. Nu-i lua nimeni prea în serios. Dar au început concerte prin cluburi. Am fost la aproape toate. Acum 4 ani, mare anunţ mare. Şi-au lansat primul album! Era acolo o melodie tare dragă mie, Cântec trist. Deh, aşa eram eu mai emotivă pe vremea aia :)

Dar deja şi noi crescusem. Job-uri, cariere, facturi, credite. S-au mai rărit concertele, atmosfera aia de entuziasm "bă, sunt pe scenă, frate!" deşi în faţa scenei erau 5-6 oameni. Am crezut că gata, s-a încheiat etapa aia atât de simpatică şi nebunească. E, bine, nu! Domn serios cu copil acasă (chitaristul Eugen), burtici la Titi (bine, burtica e o constantă la el, dar acum e mai demnă, de la vârstă). Basist şi tobar şi-au luat nişte puşti simpatici şi plini de energie. Au scris versuri (care pe mine m-au încântat întotdeauna), au pus pe muzici, au repetat. Şi-au găsit casă de producţie, promoter şi gata, s-au lansat a doua oară!
S-a adunat multă lume, tot Fire-ul era plin. Câţiva "de-ai casei", fani de la începuturi, dar şi foarte mulţi necunoscuţi care pur şi simplu veniseră pentru ei. Au cântat mişto, am râs, m-am emoţionat, m-am bâţâit (da, am dat şi din cap, dar am ameţit repede, aşa că am rămas la dat din picior). Mi-am luat CD-ul şi tricou cu ei desenaţi. Şi da, am cântat cu ei, ca o groopie leşinată de încântare!

"Mă uitam pe geam la oamenii de ceară
Priveam la ei şi eram amorţit
M-ameninţa albastra primăvară
I-am dat un telefon dar n-a venit.
Şi am intrat în grote şi în mine
Mineri munceau cu sufletul la os
Iar am văzut balaurul din tine
O nouă primăvară fără rost
"

Am avut nostalgia anilor ce au trecut, amintiri frumoase, nebunii, studenţie cu ţigări şi şpriţuri, mai puţină mâncare că strică, nopţi pierdute. Mi-am adus aminte de discuţiile filozofice cu Titi, când stătea la mine, cu 45 de grade în casă că nu aveam pe-atunci bani de termopane şi aer condiţionat, amândoi în chiloţi, pufăind o ţigară şi întrebându-ne: dacă plantezi o sămânţă fix în mijlocul pământului, o să crească în sus, în jos, în dreapta sau în stânga? Cel mai bun prieten al meu, un om minunat, avocatul meu de încredere. Vocalul din Interzis.

Cu drag şi plăcere vă invit să le faceţi o vizită pe myspace-ul lor, să ascultaţi piesa mea specială de pe noul album, Păpădia. Şi restul pieselor. Şi să-mi spuneţi cum vă plac băieţii. Weekend cu soare şi veselie, muzici şi relaxare, oameni buni!

miercuri, 1 aprilie 2009

Kafka? Un neinspirat

Pe principiul "toate mi se-ntâmplă numai mie şi maşinii mele", nu mi-au ajuns aventurile recente şi nici boala costisitoare. Ieri am mai bifat una, pe care chiar n-aş fi vrut să o cunosc.
De un an jumate, parchez aproape zilnic când merg la birou, pe acelaşi trotuar. Cât mai strâns posibil, să aibă şi pietonii loc, să nu incomodez traficul. Pe acelaşi trotuar e şi un hoteluţ, cu 3 locuri aranjate pentru ei. Nici un semn, nici o interdicţie. Ieri pe la ora 11, mă sună un coleg. "Iţi ridică maşina!" Am fugit ca o nebună, în fustiţă şi pantofiori, o prinţesă, ce mai, în mijlocul străzii. Unde Frieda era deja legată pe o platformă. Mă agăţ de geam: "nu vă supăraţi, e maşina mea! Vă rog trageţi pe dreapta că plătesc pe loc, să-mi daţi maşina". A fost ultimul meu moment lucid şi teoretic calm. Răspunsul a fost halucinant: "nu se poate, noi suntem în misiune". Doi metri mai în spate, o doamnă reuşise să îl convingă pe cel cu platforma să îi coboare maşina. "Plătesc pe loc, daţi maşina jos, că se poate". Aceeaşi mutră nespălată, de mârlan infect: "La Afumaţi maşina. Altfel nu se poate. Noi suntem în misiune". Ce pu... biiiip biiiiiip mă-tii de misiune, bă, căcatule??? Sun la dispecer, că măcar atât aveau şi ăia pe platformă, numărul de telefon. Spun ce şi cum. "Mda, ghinion, doamnă, veniţi la Afumaţi să plătiţi amenda şi vă dăm imediat maşina. Dar dacă aveţi alte probleme, e poliţia acolo, vorbiţi cu ei". Mă duc zăludă spre cei doi poliţişti care stăteau cu mâinile în şold, în timp ce alte biete maşini erau încărcate barbar, cu chingi periculos de subţiri, pe platforme. "În ce bază ridicaţi maşinile astea?" Privire imbecilă. "Că sunt puse ilegal". Îi arăt trotuarul unde avusesem eu pe Frieda. "Acolo nu e nici un semn de interzis!" Rânjet de dobitoc care are un moment de superioritare. "Ia uitaţi-vă mai bine". Pe jumătate ascuns, apăruse de ieri, după cum am aflat ulterior, un semn de parcare interzisă exact în faţa hotelului. "Frate, dă-mi amendă, dar nu îmi lua maşina! Cine îşi asumă responsabilitatea pentru jaful ăsta?" Răspuns lămuritor: "Noi suntem doar observatori, primăria, ăăăă, întrebaţi la firmă". CE FIRMĂ??? Sun iar la telefonul 9671. Aflu că firma ciorditoare de maşini se numeşte Supercom. Şi că nu am ce face, mă duc la Afumaţi unde sunt ei şi după ce plătesc amenda, îmi iau maşina. Cât e amenda? "Păi, dacă veniţi azi, e 530 de lei". WHAT??? "Păi, ridicat, transportat şi depozitat o zi". Dar vin în maxim 2 ore, de ce o zi de depozitare? "Donşoară, în secunda în care a intrat pe poarta noastra, se consideră că maşina e depozitată o zi". Încep să înjur. "A, am uitat" îl simt pe cretin rânjind "trebuie să plătiţi şi amenda contravenţională la poliţie". Închid telefonul şi dă strechea în mine. În mijlocul străzii, printre platforme care ridicau maşini, încep să urlu la poliţişti şi la mârlanii de la firmă. Înjur cel mai urât cu putinţă. Scuip. Blestem. Am simţit că îmi pocneşte o venă în cap.

Mă întorc în birou. Cu greu mă liniştesc cât să pot fi coerentă. Mă apuc de căutat. Firma Supercom, patron mare jmenar PSD Ilie Ionel Ciuclea. Care, firesc, se pupă pe gură cu alt penal, super primarul Onţanu. Aflu şi că, în ciuda faptului că la nivelul Capitalei există un proiect de hotărâre vizând ridicarea maşinilor parcate ilegal, care a fost supus de mai multe ori aprobării Consiliului General, dar de fiecare dată consilierii au refuzat să-l discute pe motiv că nu este oportun şi că ÎNCĂ NU EXISTĂ LOCURI DE PARCARE SUFICIENTE, la sectorul 2 s-a aprobat Hotărârea 107 a Consiliul Local, cum că să se ridice maşinile care blochează accesul, intersecţiile, trecerile de pietoni. La fel s-a întâmplat şi în sectorul 3 şi 6. Dar, dacă în 3 se poate lăuda Negoiţă că a amenajat vreo 100.000 de locuri de parcare, în 2 unde lucrez şi în 6 unde locuiesc s-au amenajat maxim 8.000!!! Şi sigur nu în zona Rosetti, Armenească şi zecile de străzi adiacente!!!

Plec nebună spre Afumaţi. Cu bietul tata, cel mai drăguţ şi blând om din lume. Care de data asta spumega. După cum era firesc şi logic, ţinând cont că oamenii vin DIN Bucureşti să-şi recupereze maşinile, Supercom se află pe partea cealaltă a drumului, cu panoul firmei cu faţa spre celălalt sens, cel de intrat ÎN Bucureşti. Noroc că ştiam că lângă respectiva intrare spre firma piz... mă scuzaţi, e un dealer mare Dacia. Doar pentru a ajunge la locaţie, a încălcat tata o regulă de bază în trafic: a întors în plin drum cu două benzi, peste dublă linie continuă. Chiar nu ai cum altfel!

La poartă, 3 rahaţi mârlănoşi care zăceau pe scaune şi se uitau la tv. Spun despre ce e vorba. Mi se cere buletinul. Tata comentează: "vezi, când vii la hoţi acasă, te legitimezi!" Unul din cretini se bagă în vorbă. "Nu durează mult, donşoară, să vă învăţaţi minte". Mă reped direct în beregata lui. Îşi cere scuze că a vorbit fără să fie întrebat. Primul ghişeu: Poliţia. Un puştiulică în uniformă, altul în civil. Aceeaşi poveste, cine îşi asumă responsabilitatea, unde sunt copiile după dispoziţia de ridicare, procesul verbal de custodie, nota de constatare. Patru ochi clipesc bovin la mine. "Ştiţi, noi doar vă facem chitanţa de contravenţie, că aţi oprit în loc nepermis". Ok, cu asta sunt de acord. Am greşit, îmi asum vina. Dar unde scrie negru pe alb că am blocat ceva încât să mi se ridice maşina? "Domnişoară, noi nu, ştiţi... ăăă, noi doar vă tăiem chitanţa de contravenţie, puteţi să o contestaţi în termen de 15 zile la Judecătoria sector 2". Nene, tu îmi dai amendă că am staţionat aiurea. Şi 3 puncte de penalizare. Pe astea mi le asum. Dar eu vreau să ştiu DE CE mi s-a ridicat maşina!!! "Păi, vedeţi la firmă sau la primărie?!" Omu era clar pe lângă. Vreau copii după procese verbale şi constatări. "Nu se poate. Vi le dăm doar dacă faceţi contestaţie". WHAT??? Mă uit în ochii lui şi îi spun calmă: "Aveţi la nici 10 metri de ghişeu un rezervor mare de gaze pe care scrie maaare ATENŢIE! Pericol de explozie! Nu vă e teamă că cineva nebun ca mine ar putea să arunce un chibrit să vă sară în aer?" Un zâmbet strâmb se şterge rapid. Panică. "De ce, donşoară, să ne aruncaţi în aer? Ce-am făcut noi?" Sunteţi incapabili să daţi un minim de explicaţii logice, clare şi concise, sunteţi parte dintr-un sistem abuziv şi aberant, sunteţi slujbaşi la un mafiot ordinar şi un primar de aceeaşi teapă, nu vă asumaţi un minim de coloană vertebrală ca purtători de uniformă. Cei doi se uitau şocaţi la mine. Mi-am luat amenda şi am plecat la următorul ghişeu. De data asta, al firmei minunate. O cucoană. Îmi smulge amenda din mână şi începe să bată la casa de marcat. "Doamnă, înainte să plătesc, aş vrea să văd şi eu rapoartele, constatările". Dementa începe să urle, fără preaviz. "Eu sunt casieră!!! Mie îmi dai bani, nu mă întrebi de hârtii!" Bag capul în ghişeu şi îi spun printre dinţi: dacă mai ridici tonul, îţi rup beregata! Cu voce chiţăită, mă direcţionează spre al treilea ghişeu (să ne înţelege, aceste ghişee de fapt sunt ca nişte veceuri ecologice, nişte containere de plastic), "la don director".

Al treilea container. Doi neni fumau. Unul la telefon, celălalt se juca Zuma. Le explic lătrat ce vreau. "A, ne pare rău, nu se poate să vă dăm copii după rapoarte. Şi nici imagini video. Doar dacă ne daţi în judecată". Mă mai agit 2 minute, bag nişte poveşti cu legi şi drepturi de plătitor de taxe. "Pentru dumneavoastră, vă pot arăta originalele, dar nu şi imaginile video şi nici nu vă pot da vreo copie". Ieşim şi ajungem iar la miliţienii bovini. De unde apare raportul şi constatarea! "Mă mai întrebi de ce aş pune foc la rezervorul de gaz?" i-am spus deja obosită. Mi se spun şi sumele pe care le datorez FIRMEI, nu primăriei: ridicat auto-154,70 ron, transport auto-154,70 ron, depozitat auto 24h-214,20 ron. "Pe internet am găsit alte sume, unde e metodologia prin care sunt aprobate? În plus maşina e aici de 3 ore, nu de 24". Iar clipit des şi bovin. "Aici sunt afişate tarifele corecte,pe net n-au fost actualizate". Băi, nene, îţi baţi joc de mine în continuare? Aia nu e metodologie, e o foaie scoasă la imprimantă cu nişte cifre! "Dar veţi primi bon fiscal. Şi e plata pentru 24 de ore de depozitare, că nu e hotel cu ora. Hăhăhă!" Ce-a fost la gura mea mi-e ruşine, sincer, să reproduc. Şi sper să nu mai înjur vreodată în halul ăla. Bietul tata, pe car el-am mai şocat cu ieşirile mele şi în alte cazuri, m-a luat de după umeri şi le-a spus doar atât: hoţi ordinari!

Am găsit-o pe Frieda între alte maşini furate. "Sigiliul" de care tot auzisem că îmi va fi rupt după ce plătesc s-a dovedit a fi ceva ce m-a făcut să râd ca o nebună dementă. O sforicică! Înfăşurată pe biata Frieda de dacă ar fi fost roşie (sfoara) ar fi arătat ca un cadou. Un cadou prăfuit şi noroit, cu dâre de la chingile sinistre.

Am demarat ca la Formula 1. Cu scârţâit de roţi şi praf în urmă. La poarta de ieşire, barieră mare. Şi primul portar care îşi permisese să se bage în vorbă cu mine. M-a salutat şi mi-a verificat că am plătit. Şi a ridicat bariera. "Să îi transmiţi patronului tău ăla mare că îi doresc să se ţină bine pe picioare, cât să îl ajungă toate blestemele noastre, până o ajunge să se târască prin noroiu ca un vierme". Ochi beliţi. "Băăă, coaie, să nu uiţi EXACT aşa să-i spui. Sictir!"

Am vorbit cu prietenul meu, avocat. Care mi-a spus că nu voi avea câştig în instanţă. Era totuşi un semn de interzis. În plus, la harababura legislativă, chit că se fac abuzurile astea în baza unei hotărâri locale, tot nu câştig. Şi mai durează şi mult. Dar dacă vreau eu să mă hărţuiesc cu ei ... Azi am plătit şi amenda contravenţională. Jumătate din 240 de lei.

Dacă vă spun, pe final, ce m-a înnebunit ieri, mai tare ca orice, o să râdeţi de mine. Nu banii pe care i-am dat, noroc cu tata, că eu sunt înainte de salariu. Nu drumul prin praf şi mizerie. Nici măcar birocraţia sinistră şi imbecilă şi faptul că banii ăştia enorm de mulţi nu ajung la primărie, ci la firma unui alt nenorocit de politician. Moţul la căcatul de ieri a fost pentru mine atitudinea celor 4 poliţişti întâlniţi. Aş fi vrut să se uite unul dur la mine, să îmi spună: "femeie, ai greşit, plăteşti! Nu te iei în gură cu mine. Reprezint o autoritate, deci respectă-mă!" I-am înjurat, i-am spurcat, am scuipat înspre ei. Şi n-au avut un minim de coaie să mă ameninţe măcar!

P.S. La o mai profundă căutare, mi-am dat seama că blestemele mele s-ar putea lovi de un scut de apărare. Soţia stimabilului patron al SC Supercom SA, Ilie Ionel Ciuclea, este patroana "spirituală" a corului bisericesc "Divina Armonie"! Deşi la câte blesteme primesc zilnic, ar avea nevoie de o întreagă armată de îngeri şi tot n-ar fi de-ajuns.