"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

vineri, 29 mai 2009

Un gest firesc, zic eu

Lucrez la o instituţie publică, unde printre alte activităţi specifice relaţiilor publice şi comunicării, mă ocup şi de răspuns prin telefon sau email la diferite solicitări de informaţii. Instituţia asta se ocupă, printre altele, şi cu autorizarea electricienilor. Ieri pe la 4 mă pregăteam să plec acasă. Sună telefonul. "Bună ziua, mă numesc X şi sunt din Beclean. Aş dori să mă ajutaţi cumva. Am găsit pe jos un portofel, cu mulţi bani, cu acte şi aş vrea să dau de proprietar. O fi luat omul salariul şi poate n-o avea ce să le dea de mâncare copiilor". Nu v-aţi dus la poliţie? am întrebat eu. "Nu, că la câtă birocraţie e, cine ştie ce fac ăia. Am zis că mai bine încerc eu să dau de el. Ştiţi, în portofel e şi un carnet de electrician, emis de dumneavoastră. Am pus-o pe fiică-mea şi v-a găsit telefonul pe internet. Pe om îl cheamă aşa".
Nu-mi venea să cred ce auzeam în telefon. Eram cu un nod în gât. I-am cerut omului numărul de telefon şi i-am promis că sigur dăm de electrician. Am sunat-o pe colega mea de la autorizări. "Tocmai închisesem şi mă pregăteam să plec" îmi spune. "Drăguţa, te rog eu, mai deschide calculatorul o dată, caută în baza de date dacă găseşti date de contact ale unui electrician aşa şi aşa. I-a găsit un domn portofelul pierdut şi vrea să-l ajutăm". Caută fata, găseşte şi îmi dă un număr de telefon. "Pentru întâmplări din astea, să te tot întorci din drum" îmi spune ea zâmbind.
"Bună ziua, domnul Y?" Da. "Sun de la Bucureşti, vă caută un domn din Beclean, v-a găsit portofelul şi vrea să vi-l returneze". Vocea de la celălalt capăt de fir bâguia ceva. "Domnişoară, dumneavoastră ştiţi ce îmi spuneţi? L-am pierdut acum două zile, abia luasem salariul şi nu mai aveam vreo speranţă că îl găsesc. Vorbiţi serios?" Foarte serios, domnule. "Nu credeam că în ţara asta se mai poate întâmpla aşa ceva" a mai zis omul şi a pufnit în plâns. Recunosc, şi mie îmi urcase nodul ăla până sus în gât şi abia îmi ţineam lacrimile. I-am dat numele şi telefonul domnului din Beclean. "Să vă dea Dumnezeu sănătate, domnişoară. Că putea să nu vă intereseze. Mulţumesc!". Sănătoşi să fim, domnule, că lecţii avem de învăţat în fiecare zi.
Am plecat acasă bucuroasă şi zâmbind. Azi dimineaţă am găsit un email de mulţumire de la electrician, pentru gestul deosebit al meu şi al omului din Beclean.

Cu plăcere, domnule! Oricând. E un gest firesc, nu-i aşa?

joi, 28 mai 2009

Noi aventuri cu Frieda şi nu numai

Mă uitam în urmă că am cam neglijat-o pe biata mea iubită Frieda. Deh, se face în curând un an de relaţie, mai intrăm şi noi în rutină. Om sunt şi eu. Dar ca o muiere care se respectă, mă lasă ea să uit?
Acum vreo săptămână, mă vedeam cu un prieten la o poveste. O parchez pe Frieda şi constat că sub bot face o băltuţă mică. "Hmm, o fi de la radiator, aerul condiţionat a mers". Stau cu pretenul de poveşti, la plecare "hai să-ţi văd maşinuţa". Omul obişnuit cu Opel, din prima vede balta. Deschide capota la motor. Un prim diagnostic dur. Nu erau muci de la radiator, Frieda sângera motorină! "Şi??? Poate să moară??? Pot EU să mor???" Norocul meu că prietenul ăsta e un tip cu umor şi destul de calm, m-a liniştit rapid. "Trebuie să o repari, dar până atunci, mergi liniştită, că nu există decât riscul de a-ţi lua foc motorul. Dar ţinând cont că nici nu mergi sute de kilometri fără pauză şi că motorina e mult mai puţin inflamabilă ca benzina, stai calmă". Pentru că Vulpea nu ştie să trăiască fără adrenalină în exces, am luat de bun ce mi-a spus şi am stabilit că mă ajută el să merg la un mecanic foarte bun. După care mi-am văzut de drumuri. Cu ocazia asta mi-am dat seama de ce nu vroiam eu diesel la început. Pentru că mirosul e foarte greţos! Dar altfel, în afară de faptul că acul de combustibil se mişca ceva mai cu putere, n-am avut alte sentimente. Am aşteptat să mă duc la domnul mecanic o zi, două, trei. În a 6-a zi, am cedat psihic când am aflat că respectivul, pe principiul "eşti la mâna mea acum", face fiţe şi figuri. Ţinând cont că am luat-o şi ca pe un semn rău că pe nea mecanicul cu aere de doctor docent şi fiţe de specialist în Ferrari îl chema domnul Mortu, am renunţat să mai aştept şi am căutat pe altcineva. În 2 ore eram cu Frieda pe masa de operaţii. "O să supravieţuiască, domnu doctor? Spuneţi-mi, pot să fac faţă!". Omul foarte simpatic şi pontos, a simţit nevoia să mă liniştească povestindu-mi în detaliu ce problemă are. În afară de "când vine piesa comandată se rezolvă în 10 minute" şi "e acelaşi sistem ca la Mercedes", n-am reţinut altceva. Şi nu, oricât mi-aţi spune, NU îmi doresc să ştiu mai multe! Aşa că voi fi vreo 2 zile Vulpe bipedă, ceea ce chiar nu mă încântă!

Zilele astea cât am mers mai încetişor cu Frieda bolundă, am stat mai mult să observ oameni din jur. Şi reacţiile lor. Halucinante! Acum două zile, aşteptând pe banda din dreapta a străzii să fac stânga în dealul de la Cotroceni, eram foarte atentă la nenea din faţa mea, care nu dădea nici semnal, nici vreun semn cum că ar vrea să se mişte la verde. Recunosc, în stânga mea nu m-am uitat. Fiecare cu banda lui, deci nu era interesant. În cele din urmă nenea din faţă se mişcă alene, eu nervoasă îi adresez în gând cu voce tare o înjurătură. Cu fu.. şi cu mama lui. Omul, fireşte, nu mă aude. În schimb, ajunsă în deal, văd în stânga mea un alt domn cu figură de neînsurat la 40 de ani care stă cu mama, cu respectiva mamă pe scaunul din dreapta, care gesticulau furioşi. Îmi dau seama că ei fuseseră de la început în stânga mea, deşi eu nu-i băgasem în seamă. Şi erau isterici! "De ce înjuri, donşoară???" Blocaj total. "În general sau acum în mod special de ce înjur?" Cei doi iau foc. "Ne-ai înjurat!" Uşor sătulă deja de schimbul de replici, îi spun că nu lui îi era adresată înjurătura. Cei doi insistă! Vulpea explodează "nene, te simţi cu musca pe căciulă? Eşti paranoic şi crezi că toată lumea are ceva cu tine? Vezi-ţi de drum şi de banda ta, că deja eşti cam aproape de mine şi reacţionez urât la intimităţuri din astea. Şi dacă insişti, găsesc un motiv să te înjur şi pe tine!" Recunosc că mi-a părut rău că am fost aşa dură, pentru că bietul nefericit paranoic s-a pierdut, i s-a oprit motorul în pantă, ăla din spate l-a claxonat şi cei şi mai din spate pun pariu că l-au înjurat pe bune de data asta.

Ieri mă târâiam pe străduţa de la blocul meu spre Virtuţii, în drum spre birou. Ca de obicei, băieţii mai gărbiţi ieşeau din şir şi o tăiau pe banda de sens opus. Întotdeauna am zis că idioii fac din astea pentru că li se permite. Aşa că, văzând în retrovizoare că se apropie o maşină nesimţită, am mişcat maşina spre centrul străduţei. Nu se mai putea trece. Maşina respectivă, un Ford nou nouţ şi frumuşel, cu botul în curul Friedei. Claxon. Încă unul. Deşi de obicei la 7 jumate idmineaţa eu încă dorm şi sunt foarte paşnică, acum am sărit ca o ninja din maşină. Cu orice risc. I've had enough! În ford, o ţiţi brunetă cu nişte buze enorme, foarte contrariată că nu poate trece. "Auzi, drăguţo, dacă ieşi din maşină şi ne spui tuturor că noi suntem mai proşti că stăm la rând şi tu eşti mai deşteaptă, să mor de nu te las să treci!". Moment de suspans. Capete iţite din toate maşinile. Ţiţi scoate şi ea capul pe geam şi ... "vă rog frumos să mă iertaţi, nu o să mai fac!". Era să leşin de râs. Mi s-a părut genială faza. Dar, ca o profesoară care trebuie să-şi păstreze demnitatea în faţa dracilor de copii, am strâns din buze şi i-am spus uşor ameninţător: "aşa să faci! că data viitoare nu ştii peste cine dai şi n-o să fie aşa drăgălaş ca mine". Ţiţi intră frumos în rând cu noi toţi, din maşini se aud strigăte entuziaste.

Pentru că timpul trece greu în trafic, m-au apucat întrebările existenţiale. Câte generaţii trebuie să se mai cureţe până o să scăpăm de "filozofia" băgatului în faţă pentru că "ştiu pe cineva"? Am fost martora unei scene penibile la spălătoria de la OMV, unde Frieda aştepta să fie băgată la spălat, lângă o altă maşină aştepta la fel, iar din spate a venit un nene pe la vreo 55-60 de ani, cu faţă de fost magazioner ajuns acum biznisman. Care a făcut spume că "e coadă", a strigat pe la băieţii ăia că el vrea să i se spele maşina (spre deosebire de noi care stăteam să admirăm jetul ăla puternic din furtun), l-a luat la poveşti pe şeful de tură pe care îl cunoştea cum că ştii, vrea şi el să-şi spele maşina! Care tip, foarte politicos, i-a răspuns "se rezolvă, şefu! După ce termină băieţii cu maşinile astea două".
O altă întrebare care mă bântuie. De ce oare, la orice oră din zi aş merge, mă arde soarele pe mâna stângă de arât deja ca un semi tractorist? Cum se face că de câte ori am parbrizul plin de noroi şi eventual jumate blocat din cauze de un găinaţ cât basca lui tataie, iar bietele ştergătoare nu fac faţă, nu dau în drum de niciun ţigănuş care spală parbrize? Şi cum de apar ciorchine de câte ori am parbrizul curat şi eventual mi-l mâzgălesc ei?

P.S. Trebuie să mă spovedesc. Poate de la voi primesc iertare. Aseară am fost soţul ticălos. Nenorocitul. În timp ce Frieda zace aşteptând transplantul de inimă, eu am înşelat-o. În mijloc de noapte, cu Iulia de mână, am dat ture cu Honda ei Civic. Doamne, cum fuge de cur maşinuţa aia!!! Cum îi clipoceşte bordul de navă spaţială! Ce tare s-a speriat bietul nenea ăla cu Dacia de am trecut razant pe lângă el!

luni, 25 mai 2009

Start de campanie!

Dragilor, am făcut o pauză şi n-am spus nimic de continuarea campaniei de adunat lucruşoare pentru copii. Asta pentru că de când v-am povestit despre prima acţiune şi am făcut unele precizări s-au întâmplat multe :)

În primul rând, am renunţat la ideea site-ului cu numele meu, pentru a avea un loc dedicat exclusiv campaniei, oamenilor care vor să ajute, cât şi celor care au nevoie de ajutor. Am primit ajutor rapid şi foarte eficient (l-am înnebunit de cap pe bietul om, cu toate astea, n-a spus nici pâs) materializat în site şi găzduire de la Escu. Locul se cheamă www.oamenidarnici.ro şi vă invit cu mare drag să daţi un ochi, să vă daţi cu părerea şi să faceţi mai departe ce vă face plăcere. M-aţi ajuta foarte mult dacă aţi lua şi la voi pe blog banner-ul campaniei. Şi dacă aţi veni şi cu idei constructive.

Mai departe, am primit ajutor imediat de la Mariana (Vacafoarteverde) şi Dan Şelaru (Româniaobiectivă). Ei vor alerga împreună cu mine să adunăm şi să ducem lucruşoare. Ai mei părinţi mi-au spus că pot duce şi depozita lucrurile la ei, până le ducem la destinaţie.

Ca să prind aripi şi mai mari, am primit şi primele ajutoare în bani. De la Isabela din Grecia şi de la Antoaneta din Canada. Fetele, vă pup şi vă iubesc!

După cum spuneam şi acolo, mă aştept la multe întrebări, multe păreri circumspecte, ba chiar şi la critici. Mi le asum şi promit să răspund decent şi corect. Dar cel mai mult mă aştept la mult entuziasm, energie, lucruşoare. Şi dacă atunci când ne vedem să iau de la voi lucruri, vă faceţi timp şi de o cafea alături de mine, voi fi şi mai fericită :)

Şi dacă nu veţi putea merge alături de mine, Dan şi Mariana când ducem lucrurile, vă promit că le vom transmite copiilor toată bucuria voastră de a face ceva frumos. Fiţi oameni darnici! Mulţumesc!

duminică, 24 mai 2009

Weekend de culoare şi lumină

Flori, cireşe, căpşuni, roşii verzi, soare, fluturi de vopseluri, cea mai iubită nepoată din lume, superba ladă de zestre făcută de draga mea Cati, cer minunat...

















V-am spus vreodată că sunt un om foarte bogat? :)

vineri, 22 mai 2009

Problemă matinală: matematica care mă doare

L-am auzit pe domnu Boc lăudându-se socialist-campaniistic cum că preţul la gaze, care a scăzut cu 3%, o să mai scadă cu 5%, deci în total cu 8%. Sună f frumos şi simplu. Aritmetică pură.

Eu sunt cu scrisul şi cu limbile, dar tot mă macină o treabă. Poate sunt eu mai proastă, aşa că aştept să mă lămuriţi. Dacă avem un preţ X pe care îl reducem cu 3% la 1 mai. După care anunţăm încă o scădere de la 1 iulie, cu 5%, adunăm 3 cu 5 şi ne dă o scădere cu 8%?

Că eu cu matematica mea aş vedea puţin altfel lucrurile. 3% din X dă Y, iar reducerea de 5% e din Y, nu din X!!! Aşa că procentul final de reducere a lui X nu e de 8%! Greşesc? Vă rog, ajutaţi-mă să dorm mai liniştită. Mulţumesc.

P.S. Dacă faceţi într-adevăr calculul ca să mă ajutaţi, să nu-mi spuneţi că sunt cârcotaşă, că 7,8 e fff aproape de 8%. Ce ne făceam dacă o dată era de 50% şi a doua oară tot de 50%? Doamne fereşte!

joi, 21 mai 2009

Lepşe lungi şi amuzante

Azi prestez două lepşe mai jucăuşe şi mai amuzante sper eu. După care poate mă lăsaţi în pace cu dixtracţia, că io mai am şi treabă, da? Eeeee...

Prima leapşă vine de la Tiza Lia sau Arţag, după cum o ştiu prietenii. Ce îmi cere leapşa asta să fac? Să scriu despre o năzbâtie din copilărie.
Pentru că eu am fost un copilaş "ca un îngeraş", mi-a fost foarte greu să aleg cea mai cea năzbâtie, aşa că o să scriu de mai multe. Prima chestie de care îmi aduc aminte vag, a fost de pe la 3 ani. Când m-am dat jos din pat, noaptea, şi l-am muşcat pe fratele meu mai mare cu 5 ani de nas. Până la sânge. După care m-am ascuns sub pat. Motivaţia mea a fost foarte serioasă: nu îmi dăduse nu ştiu e jucărie, deci era necesară o mică răzbunare. Ceva mai mare, mă dădeam în spectacol în faţa rudelor făcând pe Corina Chiriac. Şi într-o zi, singură acasă, m-am gândit să îmi dezvolt coregrafia. M-am îmbrăcat corespunzător cu rochia aia de mătase verde a mamei, am pus în picioare cei mai buni pantofi (cu toc subţire de 10, dintr-o mătase neagră extrem de fină, aduşi cu mari eforturi de pe afară) şi m-am pus pe dansuri şi cântări. La un moment dat, fac o piruetă, mă dezechilibrez, dau cu mâna peste o vază care cade şi sparge fix pe mijloc cristalul de pe măsuţa din sufragerie. În cădere, rup şi tocul unuia din pantofi. Jelanie! Dar m-am remontat rapid. Am înghesuit pantofii printre mulţi alţi pantofi (şi mama când i-a găsit s-a supărat că nu are destul loc şi uite cum s-au rupt!). Spărtura în diagonală a cristalului de pe măsuţă am camuflat-o cu nişte foi, aruncate teoretic aiurea. În seara aia, a fost nu ştiu ce meci care s-a dat şi la tv. Şi bietul taică-meu, de supărare, a dat o palmă mesei. Am ţâşnit ca o panteră pârâcioasă: "aaaa, ai spart cristalul!!!". Replica mamei a fost balsam pentru mine: "Bine, măi, omule, nu sparg copiii şi spargi tu?".
Despre următoarea aventură v-am mai povestit, dar rămâne favorita mea. Îmi plăcea crema făcută din ness şi zahăr. Frecam până se făcea spumă. După care lingeam nebunia aia. Şi într-o zi, mi-am făcut de mai multe ori cremă. În total, cu vreo 6-7 linguriţe de ness. Mai mult decât normal, mi-a luat-o inima razna. Simţeam că îmi bate în gât, în nas, în tâmple. Vedeam cercuri negre. Nu aveam aer. Şi m-am panicat, m-am întins pe covor şi mi-am spus: "dacă mor, mă omoară mămica!". De murit n-am murit, dar nici somn n-am mai consumat vreo 2 nopţi.
Cu frate-meu am făcut de-asemenea o mulţime de prostii. Aruncam de la 4 pungi cu apă în faţa bieţilor oameni care treceau prin gangul din spatele în faţa blocului. Noroc că eram mulţi copii în bloc, de la 2 la 10, şi nu ştiau niciodată cine le-a făcut-o. Mama a leşinat odată, când a venit acasă şi ne-a găsit călare pe geam, de unde lansam în eter prezervative (cu greu achiziţionate) umflate. Iar eu mai aveam şi la gât un şirag cu anticoncepţionalele ei care aveau formă ce cerculeţ. Tot cu frate-meu jucam fotbal pe hol, cu o minge de tenis. El avea poarta la uşa sufrageriei, eu la baie. Şi am dat un gol spectaculos, după care mingea a luat o traiectorie nefericită şi s-a înfipt în lustra de cristal, spărgând unul din abajururi. Am lipit noi cum am putut, dar tot se vedea. Dar a fost şi maa mai deşteaptă ca noi. Sunt convinsă că a ştiut. Dar pentru că noi, de frică să nu descopere, săream la fiecare curăţenie generală "lasă, că spăl eu abajururile!!!", se făcea că nu ştie nimic.

Cu maaaare drag şi curizitate, dau mai departe leapşa asta Ciupercuţei, domnişoarei bătăioase Dush, domnului Casteless, lui Cristian Lisandru, Saturnianului şi cui îi mai face plăcere să-şi amintească de năzbâtiile copilăriei.

Ca să vă tăiaţi venele şi să vă testaţi răbdarea citind până la capăt, am şi a 4-a leapşă. De la Angela Ribus şi Cuburile ei deosebite.

Daca aş fi fost...

o lună a anului eram mai (pt că vine căldura, dar nu e caniculă, pt că se fac cireşele şi căpşunile, pentru că înnebunesc toate florile cu hainele lor superbe)
o zi a săptămânii eram sâmbătă
o parte a zilei eram răsăritul vara
un animal marin eram delfin
o direcţie eram drept înainte, cu capul sus şi pasul mare
o virtute eram loialitatea
o personalitate istorică eram Regina Elizabeth I a Angliei
o planetă eram Steaua Polară
un lichid eram Caipiroska
o piatră eram smarald
o pasăre eram ciocănitoare
o plantă eram un magnolie
un tip de vreme eram briza la mare
un instrument muzical eram vioară
o emoţie eram entuziasmul
un sunet eram ciripitul păsărelilor
un element eram focul
un cântec eram Rebel Yell :)
un film eram Zorba
un serial eram Arabella
o carte eram De veghe în lanul de secară
un personaj de ficţiune eram Cat-woman
un fel de mâncare eram pastramă de berbecuţ
un oraş eram Londra
un gust eram dulce-acrişor
o aromă eram cea de mentă
o culoare eram verde
un material eram bumbac
un cuvânt eram "bucurie"
o parte a corpului eram ochii
o expresie a feţei eram zâmbet larg
o materie de şcoală eram engleza
un personaj de desene animate eram Woody Woodpecker
o formă eram spirală
un număr eram 3
o maşină eram una din aia normală, dar cu roţi imense (monster-truck)
o haină eram mănuşi.

Dau mai departe leapşa Antoanetei, lui Aimme, Ginuţei, lui About2run, Dianei, lui Rhodos şi cui îi mai face plăcere.

P.S. Dacă aţi ajuns până aici, vă felicit şi vă mulţumesc, sunteţi nişt eprieteni adevăraţi :)))

miercuri, 20 mai 2009

Jocul de-a întrebările şi răspunsurile

Doamnelor şi domnilor, pentru că detest să rămân datoare, pentru următoarele zile vă voi zăpăci cu multe lepşe primite şi neonorate. Vreo 4 la număr. Pe care le voi grupa câte două, deşi nu au o legătură aparentă.

Pentru început, intima şi romanţioasa leapşă de la Sufleţica (nici nu mă aşteptam la altceva de la ea):
1. De câte ori te-ai ars în relaţii sentimentale?
Pentru că experienţele au fost dure, profunde şi foarte serioase, n-aş crede că "te-ai ars" e cea mai potrivită expresie. O dată pentru că pur şi simplu aşa a fost să fie, a doua oară pentru că am inistat să ajung la asta. Prima dată am învăţat o lecţie foarte importantă, dacă te fixezi în obsesii despre "foste", pierzi din ochi un alt aspect: oricând poate apărea una nouă :) Plus lecţii adiacente: da, o femeie căreia la un moment dat i-ai dat haina de pe tine pentru că îi era frig, poate să-ţi sufle bărbatul de sub nas (nu ştiu de ce, dar sunt convinsă că bărbaţii fac treaba asta mult mai rar), nu e nevoie să te răzbuni, pentru că dacă ai răbdare, roata se întoarce întotdeauna. Din a doua arsură am învăţat că îmi pot face rău cu mâna mea mult mai eficient decât alţii şi că mă pot convinge de orice, inclusiv de a sta cu cineva pentru care nu mai simt mare lucru, din simplul motiv că la început am simţit f mult. Ambele arsuri s-au vindecat foarte frumos, fără cicatrici.

2. Crezi că poţi să reuşeşti în viaţă de unul singur?
De unul singur, cap coadă, nu cred. Există întotdeauna un minim suport, măcar emoţional, care pune cel puţin o cărămidă la clădirea fiecăruia. Un părinte, un profesor, un prieten sau poate chiar un necunoscut oarecare. Reuşesc cei care au încredere în ei, în puterile lor, în convingerile lor. Care luptă şi nu renunţă nici la primul, nici la al doilea eşec. Dar niciodată complet singur.

3. Ai sedus vreodată?
"A seduce" are pentru mine o uşoară conotaţie ... hai să nu zic negativă, dar cumva controversată. În actul seduerii, al ademenirii, există întotdeauna un scop mai mult sau mai puţin practic şi de cele mai multe ori (dacă nu chiar tot timpul) cumva "necurat". Nu, nu am sedus niciodată. Am flirtat, am dat şi ochii peste cap superficial, dar n-am mers mai departe spre seducere fără scrupule.

4. Ai fost îndrăgostit(ă) de ideea de dragoste?
De idee, nu. Am fost îndrăgostită punct.

5. Ai găsit reţeta pentru o relaţie stabilă?
În primul rând, pe mine mă crispează numai auzul sintagmei "relaţie stabilă". Eu trăiesc după propriile instincte, îmi asum riscuri şi nu mi-e frică nici de suferină sentimentală, nici de fericire. Dar nu (mai) accept minciuna şi falsul (mai ales faţă de mine însămi), mi se pare firească ideea de "adaptări şi ajustări" între personalităţile a două persoane, dar nu sunt adepta compromisurilor de dragul ideii de a nu-l/o pierde. Chiar şi la reţetele de mâncare mai adaug eu ceva de la mine, aşa că în sentimente chiar nu pot trăi după reţete şi formule. Şi nu, nu mi-aş dori să existe.

A doua leapşă vine de la Aimee şi deşi e drăguţă cu răspunsuri la obiect, e prea lungă, iar eu mă plictisesc repede :D Aşa că o să răspund mai din doi în doi, dar pe voi vă invit să furaţi toate întrebările.

1. Obsesia curentă.
Nu obişnuiesc să am obsesii şi nici idei puţine dar fixe.

3. Ce porţi astăzi?
În afară de o veselie fără motiv anume? E, bine, fustă!

5. De ce e ziua de azi specială?
Pentru că nu e ieri şi nu e mâine :)

6. Ce ai vrea să înveţi să faci?
Ikebana.

8. Ce asculţi acum?
Pavarotti.

10. Ce fel de îngheţată îţi place?
De ciocolată. Dar nu mă dau în lături nici de la alte arome :D

12. Ţelul cel mai dificil?
Lupta cu mine însămi.

14. Daca ai putea avea o casă plătită, aranjată şi mobilată doar pentru tine, unde ar trebui să fie?
Pe malul Mediteranei sau în Noua Zeelandă. Sau în Insula Paradisului, prin Maldive :)

17. Ce cauţi la un prieten?
Prietenia noastră înseamnă că deja am găsit. Dar aştept loialitate.

19. Genul preferat de muzică?
Îmi place muzica în diversitatea ei.

21. Jobul de vis?
Să fiu administratorul Paradise Island :D

23. Dacă ai avea $200 acum, pe ce i-ai cheltui?
Am aproximativ 200$ în portofel momentan, dar am nişte facturi de plătit :D Dar aşa, veniţi de aiurea? Mi-aş scoate oamenii cei mai apropiaţi la o cafea bună şi o îngheţată :)

25. Fashion pet peeve?
Detest croiala la modă a rochiilor şi bluzelor care fac şi din cea mai sexoasă şi ţâţoasă femeie din lume o asexuată plată.

28. Daca viaţa ta ar fi un film, ce titlu ar trebui să aibă acesta?
La vitta e bella.

29. Ce nu lipseşte niciodată din geanta ta?
Hârtiuţele pe care le ţin până găsesc un coş de gunoi. După care uit de ele şi se adună altele.

Nu o le dau mai departe cuiva anume. Dar vă aştept să le furaţi, total sau parţial, să vă placă să răspundeţi, să zâmbiţi şi să vă amuzaţi.

luni, 18 mai 2009

De weekend (multe şi diverse)

A trecut şi primul weekend isteric de călduros. Cu multe întâmplări, mai aşa sau mai pe dincolo. Am petrecut some quality time cu draga mea Iulia. Două prinţese delicate. Pentru început, la vulcanizare. Iniţial descoperise un cui într-o roată. La o mai atentă analiză, l-am găsit şi pe al doilea, în cealaltă roată de pe spate. Pentru că nu obişnuieşte să parcheze pe locurile altora, după ce nenea de la vulcanizare ne-a spus că respectivele cuie au fost cu intenţie plasate, am realizat (a câta mia oară?!) că trăim înconjurate de mârlani odioşi care au satisfacţii erectile zgâriindu-mi mie botul Friedei şi punându-i ei cuie la roţile superbei Honda Civic (pe principiul "na, fă, să vezi şi tu cum e!"). Tot cu ocazia vizitei la vulcanizare am aflat că nu putem să umblăm aşa, cu ce presiune vrem noi în cauciucuri. Eu o aveam prea mică, Iulia prea mare. Am realizat seriozitatea problemei când nenea doctor de cauciucuri nu s-a amuzat cu noi când i-am spus "hihihi, împreună facem o medie perfectă!". Am promis solemn că ne vom verifica presiunea măcar o dată la o lună jumate.

Casa vecină casei Iuliei e în stadiu de semi-construcţie de vreo 2 ani. Cu o curte meschină. Cu toate astea, proprietara, "mare iubitoare de animale", a adus acolo vreo 5 căţei. Cărora le dă apă o dată pe săptămână şi mâncare tot cam aşa. Dar de curăţat, Doamne fereşte! Bietele creaturi nu doar că lătră şi hăulesc isteric non-stop, dar trăiesc şi printre propriile fecale. Deşi a fost atenţionată de mai multe ori, cu (prea mult) bun simţ, cucoana se dă în continuare de om cu suflet bun care a salvat câinii de pe stradă. Nu acceptă ideea de a da animalele spre un centru de adopţie, nu o interesează nopţile albe ale vecinilor, cu atât mai puţin ideea de focar de infecţie (că tot vine vara). Aşa că ne-am pus pe făcut poze şi de trimis sesizări. În afară de primărie şi poliţia animalelor, mai ştie cineva cine ar putea să se ocupe de problema asta?

Pe seară, după ce ne-am construit cele mai bune paste din lume, de oboseală şi de lene de-a ieşi din casă la Noaptea Muzeelor (deşi dacă oferta ar fi fost mai generoasă, am fi făcut un efort), ne-am uitat la Eurovision. Eu total dezinteresată, Iulia cu un oarece interes profesional. Am avut ocazia, citind comentariile de pe forumuri, să mai bifez un truism: românii se pricep la toate, mai ales din poziţii (semi)docte şi de mâncători de rahat pe gratis. Eu nu sunt parte din targetul Eurovision. Nu sunt amatoare de muzică uşoară. Dar vă spun cu toată obiectivitatea de care sunt capabilă: melodiile din concursul DE MUZICĂ UŞOARĂ (deci, nu festival rock, nu operă simfonică, nu operă rock) au fost îm mare parte ok, chiar drăguţe, coregrafiile prezentate au fost foarte bune unele (nu, nu e cazul reprezentantei ţării noastre), notele s-au dat pe bune (cu mici excepţii, cum ar fi România şi Moldova care au fost penibile, sau Muntenegru), iar paranoia cu "câştigătorii pe criterii geopolitice" este imbecil de ridicolă. Aş vrea, totuşi, să-mi spună cineva, care ar fi câştigurile socio-economice ale Norvegiei şi Islandei de a câştiga Eurovisionul. Cât şi care ar putea fi super pilele din vecini ale Azerbaidjan-ului. Ca o concluzie, m-am amuzat că, în afara celor două grăsuţe din Malta şi Portugalia şi a vreo 3 doamne cu rochii de gală (apropo, ce dracu a fost în capul Patriciei Kaas, pentru care am un mare respect, de a participa la Eurovision, cu o melodie cam slăbuţă şi o interpretare uşor înspăimântătoare?), gagicele cântăreţe şi dansatoare au vrut să arate că pot arăta uşuratice (chiar soft-porn în varianta ucraineană) chiar şi la Eurovision. În acelaşi mod, probabil pentru a protesta faţă de arestarea celor 20-30 de gay care au încercat să îşi ceară drepturile, majoritatea domnilor prezenţi în concurs au arătat dacă nu foarte gay, cel puţin efeminat de îngrijiţi. Dar ca spectacol general, ruşii au dovedit, dacă mai era nevoie, încă o dată că sunt daţi dracu la pus în scenă coregrafii de excepţie. Ca să nu mai vorbim de scena uluitoare şi rapiditatea cu care se schimbau decorurile. Dar cine sunt eu să-mi dau cu părerea neavizată?

Duminică m-a dus Iulia într-un loc special. Rupt de zgomotul oraşului. De zmeii şoselelor. Mai întâi m-am jucat într-un câmp de maci. Nenumăraţi. Roşu-pasiune. Atât de delicaţi. Ţiuiau greierii şi mirosea a pământ de-adevăratelea. Apoi a urmat o oră şi jumătate de feerie. Am fost la o crescătorie de cai. Bine îngrijiţi, frumoşi, spectaculoşi, cu linia lor de o eleganţă atât de nobilă. I-am mângâiat, le-am dat morcovi din palmă. Apropierea de ei mi-a liniştit gândurile şi mi-a oferit o pace uluitor de simplă. Ochii aceia imenşi ai lor parcă ar cunoaşte toate secretele lumii. Cu emoţie şi enorm de mult respect, m-am şi suit în spatele Contesei. Deşi îmi era puţin teamă să nu cad, m-a invadat o senzaţie de fericire de nedescris în cuvinte.

Drumul înapoi a fost mult mai uşor, zâmbetul nu mi s-a şters nicio secundă, iar problemele rămase nerezolvate acasă s-au rezolvat mult mai uşor. La voi cum a venit vara?

joi, 14 mai 2009

Vulpea coţofană

Tot omul are mari plăceri şi chiar dulci vicii, nu-i aşa? Femeilor în general li se reproşează vria shopping-ului, milioanele de cutiuţe cu farduri, sutele de măşti şi creme, niciodată de ajuns. Nenumăratele haine, bluziţe, cămăşuţe, rochiţe, pe care le cumpără în neştire, deşi nu ajung să le poarte niciodată. Aurul şi nestematele au dezlănţuit pasiuni şi drame personale, dar şi explozii de fericire şi iubire (dez)interesată. Până aici, Vulpea clar nu e femeie. De umblat prin magazine o fac rar, mai ales în calitate de "consultant" pentru altcineva. După ce am descoperit şi că hainele sunt mult mai bune şi mai ieftine afară decât la noi, am ajuns să îmi fac stocul de diverse necesare de două ori pe an. Şi cam atât. De fardat o fac destul de discret, am doar câteva recipiente cu smacuri, pe care le pot lua lejer într-o palmă. Haine am comode şi colorate, cât să port câteva zile fără să mă repet. Dar de când ne-a ars casa şi am rămas cu o salopetă şi un tricou, chiar nu mai pun mare preţ pe boarfe. Aurul nu-mi spune mare lucru, iar atracţia magică a diamantelor mă depăşeşte.

Cu toate astea, am şi eu o slăbiciune. Noroc că e destul de accesibilă financiar. Îmi plac podoabele de argint şi cele fistichii, din materiale mai neconvenţionale. Am zeci de cerceluşi mici mici, pentru cele 4 găuri din urechi. Broaşte ţestoase pe post de inel, medalioane din piele sau ceramică, brăţări ciudate de lemn sau os.
Printre multele lucruri pozitive ale netului, e şi posibilitatea de a găsi, admira şi cumpăra lucruri drăgălaşe, fără a trece şi prin corvoada umblatului prin magazine. Şi uite aşa am dat de cei de la Be Special. Unde am găsit nişte bijuuri şi finuţe, şi colorate (alea Murano sunt o nebunie!), şi deosebite şi accesibile ca bani. Pentru că i-am pus pe blog la recomandări, mi-au făcut o surpriză foarte plăcută. Am primit cadou un voucher pentru prima comandă, plus o reducere de 10% pe viaţă (ideea de a-mi întreţine acest mic viciu toată viaţa cu o reducere la bani mi s-a părut foarte amuzantă). Şi ce mi-am luat? Păi, cerceii verzi Murano, alţi cercei fantezie cu nişte cireşe, două inele colorate cu fluturaş (e, bine, da!), o brăţară cu pietricele roşii care se ating şi clopoţesc. Şi marele premiu, inelul de argint cu ametist, care are un aer vintage şi zici că e de la bunica :) Sistemul de comandă pe site, de trimis prin curier (în pacheţele protectoare) şi cel de plată sunt foarte simple, iar cei cu care am vorbit la telefon sunt foarte drăguţi. Aşa că dacă vă plac bijuurile de argint, vi-i recomand cu căldură.

Tot în nebunia de primăvară, după o prealabilă împrietenire cu producătoarea de lucruşoare absolut fabuloase, mi-am comandat un inel verde cu guguloi din ceramică pictată, care la vremuri de restrişte poate fi folosit şi pe post de armă albă :D Nefiind cazul, prefer să îmi flutur mânuţele prin faţa colegelor care mă invidiază (cu drag, sper eu) pentru combinaţiile de culori. Tot de la Clarisa de pe blogul ei Cor y amor, am achiziţionat şi nebunia de pandantiv din piatră înlănţuită în sârmă, ca să am soarele aproape de suflet oricând! Pe care abia aştept să-l port asortat la decolteul de vară (e, bine, da, am şi decolteu!). Deşi Clarisa e tocmai în frumoasa Portugalie, pe care abia aştept să o vizitez, sistemul de comandă e foarte simplu. Vezi pe blog, alegi, spui că le vrei, după care te întâlneşti cu drăguţa Diana, care are deja frumuseţile în Bucureşti. Pentru alte oraşe, întrebaţi direct cum se face.

Şi pentru că o dependenţă aşa drăguţă şi colorată trebuie întreţinută, am descoperit-o de curând pe Isabela Hârşenie cu blogul ei Pieces of my soul. Şi Isabela crează superbităţi colorate tocmai în Grecia, dar după un schimb de mailuri şi poveşti cu ea, poţi face uşor o comandă, ce-ţi place, cum îţi place, durează câteva zile, în funcţie de câte comenzi are, şi costă în funcţie de complexitatea lucrării, după care trăiască poşta sau un alt serviciu de curierat. Eu m-am îndrăgostit de broşa îngeraş, aşa că am dat deja comandă, dar pe albastru teal :) Iar Isabela e o bomboană de fată!

E, dragilor, cam aşa cu viciul meu colorat. Îmi plac zdrăngănelele, guguloaiele şi culorile. Deci, să ştiţi că nu v-am povestit despre noii mei provideri de "marfă" doar aşa, să-i laud. Ci şi ca să vă clătiţi şi voi ochii, să comandaţi şi mai ales, să ştiţi cam ce şi cum îmi place, că doar am şi eu zi de naştere, de nume. Sau poate vreţi să-mi faceţi vreun cadou aşa, fără alt motiv în afara drăgălăşeniei mele :D

marți, 12 mai 2009

Tu ştii ce zice lumea?

Sunt multe vorbele pe care le detest, dar dacă e ceva la al cărei auz dau în icter, e expresia "oare ce zice lumea?" Şi nu mă refer aici la părinţi, oameni foarte apropiaţi, ci la lumea aia, a cărei gură e slobodă. Mi-au spus oameni foarte apropiaţi, cu intenţia de reproş, că eu fac numai ce-mi trece prin cap. Eu am ales să iau asta ca pe un compliment. Pentru mine e chiar un mod de a trăi. Îmi asum propriile alegeri, ascult sfaturi, dar iau decizii cu capul meu. În timp, am învăţat să realizez că uneori fac greşeli sau alegeri greşite. Pe care de asemenea mi le asum şi încerc să le corijez. Şi sunt foarte încântată de viaţa mea, alegerile mele, deciziile personale. Trăiesc împăcată cu mine, cu sufletul meu, cu cei din jur.

Eeee, dar cine sunt eu să gândesc şi să simt aşa, când există "lumea"? Care e interesată de ce nu m-am măritat şi n-am făcut un copil până acum, de ce lucrez acolo şi nu dincolo, de ce mă tund aşa de scurt, de ce m-am făcut iar roşcată "că mie îmi place mai mult cum îţi stă blondă", de ce am două tatuaje şi mi-l fac şi pe al treilea, de ce aşa şi nu invers. Vă sună familiar? Eu deja m-am săturat de atâta familiaritate.

Cred că am mai spus-o, întrebarea "da' tu când faci un copil?" mi se pare cea mai mârlănească încălcare a intimităţii. Şi răspund agresiv. Pentru că nu consider că e loc de răspunsuri drăgălaşe. La fel de tare mă deranjează părerile de gen "dragă, nu te mai tunde aşa scurt, că femeile trebuie să aibă părul lung" că "aşa se cade" sau "aşa-i normal". Alte două expresii care mă ucid.
Să ne înţelegem. "Mie îmi place mai mult cum îţi stă cu fustă, nu cu pantaloni, dar tu te îmbraci cum te simţi tu bine" mi se pare o exprimare foarte frumoasă, din partea cuiva căruia îi pasă de mine şi mă acceptă aşa cum sunt. La fel de mult îi apreciez pe cei care deşi nu-mi înţeleg până la capăt anumite decizii sau acţiuni, au încredere în alegerea mea şi mă susţin. Nu e vorba de chinuit pisici sau murdărit cu pastă de dinţi clanţele uşilor, normal. Ci la alegeri care la prima vedere par riscante sau cu finalitate nu tocmai pozitivă.

Întotdeauna mi-au plăcut disputele sau discuţiile în contradictoriu. Cu o precizare: să fie constructive. "Eşti prost!" "ba tu!" nu intră aici. Dar "lumea" nu obişnuieşte să intre în dialog. Nu, lumea are deja părerea clar formată în minte şi o şi exprimă cu suficienţă. Deşi de cele mai multe ori nu direct în faţă. Ci pe la spate, cu intro-ul "nu că aş vrea să bârfesc, dar ...".

De-a lungul timpului, cu pretextul "tu ştii ce zice lumea?", am aflat nişte lucruri uluitoare. Cum că dacă la 30 de ani te duci, ca femeie, la o nuntă fără bărbat atârnat la poşetă, e de rău. Aşa că mai bine nu te duci. Păi, şi eu cu rochia roşie fără spate ce să fac??? Cea mai tare "gură a lumii" a ajuns la mine acum vreo 5 ani, când eu lucram la agenţia care făcea campania PSD-ului. Astfel, eu eram o scursură, o mânjită, n-aveam prinţipii şi coloană şi gata, eram compromisă profesional. Cine opina astfel? Trei personaje numite pompos "ziarişti", care scormoneau în gunoaie şi în rahat la super ziarul de prestanţă Atac. Tot pe stilul acesta, când îi făceam o vizită tatălui meu la birou, aflam de la secretară că "ai fost în fustă alaltăieri" deşi ea nu fusese la birou. De unde ai aflat???? "E, ştii tu, lumea". Asta după ce la începuturi, aceeaşi lume credea că sunt amanta minoră a domnului director. Gusturi ciudate şi directoru' asta, nene, că minora arăta ca un băieţel zmucit şi spunea la poartă că merge la tata.

Gura lumii din firme mi se pare senzaţională. Totul e învăluit într-un fum erotic. Toată lumea e combinată cu toată lumea. Şi dăi bârfe, şuşoteli. Să mor de-am înţeles vreodată apetitul acesta pentru combinat colegi. Eu am un şir lung de foşti colegi care, bieţii de ei, nici nu ştiu că au fost terorizaţi de mine în relaţii amoroase. Şi dacă nu eşti cu X, eşti cu Y, şi dacă nu eşti cu amândoi, sigur eşti pe invers. Că nu acceptă lumea să fie altfel!

Am trăit atâta vreme şi tot n-am înţeles nişte lucruri. Cine stabileşte că "aşa se cade" sau "aşa-i normal" când e vorba de lungimea sau culoarea părului, de statutul marital sau de purtat o anumită haină sau alta? Şi oare, câte oraşe ale pământului ar putea fi luminate a giorno dacă s-ar putea capta energia declanşată de bârfe şi mâncat de cur?

vineri, 8 mai 2009

Precizari importante

Oameni dragi, in primul rand, scuze ca nu am apucat sa raspund fiecaruia in parte, am niste probleme personale (nimic grav, sa le spunem "program incarcat") care ma tin departe de net pentru cateva zile.

Efectele postarii despre mica noastra campanie sunt fenomenale, recunosc ca nu ma asteptam :) S-au ridicat cateva probleme si as dori sa le clarific:

1. am ajuns la locuri ingrijite de persoane de rit catolic din intamplare, din punctul meu de vedere, puteau fi si ortodoxe si musulmane si laice, nu asta era ideea. Asa cum acum am ajuns la 3 locatii, poate reusim in toamna si ajungem la 4 sau 5. Cred ca ideal e sa ne concentram pe cateva locuri, pentru ca e utopic sa credem ca putem duce peste tot.

2. scopul meu a fost de la inceput de a ajuta cativa oameni si copii cu dificultati cu haine, jucarii, dulciuri si carti, cam ce avem prin casa si putem da mai departe. Si acesta ramane scopul principal. In P.S.-ul in care va intrebam ce parere aveti daca ar exista si un cont sa se adune cativa banuti, eram doar curioasa de parerea voastra. Stiu ca sunt mii de oameni cu mana intinsa, zeci de cauze unde e nevoie de bani, campanii, teledoane, bannere pe net si telverde. Stiu ca multi deja ati ajuns la saturatie. De-aia am si spus ca e riscanta ideea mea de a pune la dispozitie un cont. As vrea sa fiu f bine inteleasa. Nu suntem un ONG, nu suntem autoritate, asociatie, etc. Ideea de a aduna si ceva bani am spus-o pentru ca in afara de haine si jucarii, care pot fi f bine repurtate de cei care au nevoie, acesti oameni si copii au nevoie si de lucruri concrete de gen: prosoape, periute si pasta de dinti, sapun, detergent. Care pot fi cumparate dintr-o bucata, sa spun asa, in momentul in care se aduna o suma oarecare. Dar tocmai pentru ca ideea unui numar de cont poate ridica anumite suspiciuni, la fel de bine fiecare dintre cei care au hainute si jucarii folosite pot cumpara ei 1-2 prosoape, 2-3 periute de dinti, 2-3 sapunuri.

Responsabilitatea gestionarii unui cont, scanarea si publicarea, ca dovada, lunara a extraselor de cont, dovada finala cu facturi pentru fiecare ban intrat si cheltuit sunt lucruri destul de complicate pe care eu pot sa mi le asum, dar nu pot sa le impun nimanui. Tocmai de aceea, pana nu se pune la punct o logistica a viitoarei campanii de colectare si donare, ideea unui numar de cont a fost strict o idee. Va ceream parerea. Cred ca suntem toti de acord ca prea multi politicieni si "celebritati" ne-au sictirit cu formula "va asigur ca", asa ca nu o voi spune si eu. Tocmai pentru ca dintr-un bulgare mic de zapada s-a format o mica avalansa tare frumoasa, pentru ca ce s-a intamplat deja a fost la nivel amatoristic, dar poate deveni ceva foarte serios, am nevoie de parerea voastra. Exista deja 2-3 oameni care si-au oferit ajutorul sa punem cap la cap detalii, ce si cum sa facem clar, iar spre sfarsitul saptamanii viitoare cred eu ca vom reusi sa ne vedem sa punem "pe hartie" detaliile. Apoi vi le vom aduce la cunostinta.

In mare, eu am deja un blog-site (www.liarebelyell.ro) cu care chiar nu stiam ce sa fac pana acum, dar cred ca va fi foarte potrivit pentru a pune acolo toate detaliile despre ce si cum vom face mai departe, ca sa nu se piarda mesajele printre textele mele zilnice despre trafic, politica sau bune maniere. Se mai pune o problema foarte importanta. Unii dintre voi au spus deja ca vor sa faca donatii anonime, altii nu si-au exprimat parerea. Eu va trebui sa fac dovada ca banii sunt in cont si ca se vor cumpara lucruri clare pentru acei oameni, nu imi voi lua eu smacuri si parfumuri din ei. Aici am nevoie de sugestiile voastre. Fac publice extrasele de cont? Va trimit fiecarui dintre voi pe mail? Va rog sa-mi spuneti! N-am mai facut asta niciodata, nu vreau sa para o chestie de genul "hai, frate, iar ni se cer bani!". Repet, scopul principal e de a aduna lucruri de-ale noastre ce pot fi de folos celor mai necajiti.

Va multumesc inca o data pentru tot, voi reveni cu amanunte detaliate si tinem legatura! Numai bine!

marți, 5 mai 2009

Dar din dar se face Raiul!

Dragii mei dragi, când vă rugam acum o lună să mă ajutaţi să adun una alta pentru nişte copii sărmani, nu mă aşteptam nici în cele mai frumoase vise să se întâmple ce s-a întâmplat. De-aia a durat atât. Pentru că zi de zi mai primeam un mail, un telefon. S-au adunat zeci de pungi şi saci cu haine, jucării, cărţi. M-am întâlnit cu voi, oameni care nu mă cunoşteaţi. Nici nu ştiţi cu ce emoţie ajungeam la întâlnire, cât mă bucura să vă văd ochii. Când am tras linie, se adunaseră de două ori mai multe lucruri decât ce se vede în poză. Nu exagerez. Balconul şi jumătate de sufragerie. Şi tot frigiderul plin de dulciuri. După ce am pus totul pe căprării, pe vârste şi nevoi, am decis că sunt destule încât să merg în trei locuri. Plus la o familie cu mulţi copii, oameni foarte săraci.

Miercurea trecută am ajuns la primul loc. Vă spun sincer, dacă ştiam ce voi vedea, probabil aş fi lăsat totul la uşă. Am fost copleşită, dezarmată de umor, nu era loc de zâmbete drăgălaşe, deşi aş fi vrut. Tremuram şi plângeam. Un loc curat, ţinut de câteva femei românce şi 7 călugăriţe (indience, o poloneză şi o englezoaică) din Ordinul Misionarelor Carităţii, al Maicii Tereza. Ştiţi de cine au grijă ele, peste tot în lume, cu toată dragostea şi dedicaţia? De cei de care nu mai vrea nimeni să aibă grijă. Deja adulţi ca vârstă, 19, 20, 21 de ani, cei de care au grijă sfintele acestea de femei, cu greu pot fi numiţi oameni, deşi pentru ele sunt "copii". Cocoşaţi, cu nişte cioturi de picioare unii, surdo-muţi şi orbi alţii, feţe diforme, urlete animalice, handicap mental grav. Nu credeam că mai există aşa ceva în România. Şi aflu ceva şocant: 10 din cei 22 erau supravieţuitori ai iadurilor de orfelinate despre care erau reportaje în anii '90-'91. Copii cu malformaţii, lăsaţi să moară de foame, legaţi în lanţuri şi sârme. Eram copil atunci, dar nu voi uita vreodată imaginile acelea. Acum, cei câţiva care se puteau mişca, au venit curioşi la mine şi prietena mea Anne, ne trăgeau de mâini şi de genţi. Călugăriţa cu care am stat de vorbă ne-a scos afară, ne-a dus să ne arate capela şi locul unde stau ele, ne-a povestit despre locul acela, înfiinţat în '91. De atunci aveau grijă de ei. Fără ajutorul statului, care mai mult le-ar fi încurcat, după cum ne-a spus, dar cu ajutor de la oamenii din Chitila. Oameni sărmani, dar cu suflet mare. Ortodocşi, pocăiţi, se adună la slujbele preotului catolic pentru a se ruga împreună. O singură inimă. O rugă pentru un Unic Dumnezeu. Ne-a spus că nu au nevoie de nimic, dar că orice ajutor e bine-venit. Am promis că la toamnă o să duc pături, prosoape, săpun, detergent. La plecare, ne-a dat o fotografie a Maicii Tereza, cu o bucăţică din veşmântul ei, şi 3 medalioane mici. Ne-a mulţumit cu cel mai cald zâmbet pe toată faţa şi ne-a spus ceva, de o smerenie nemaipomenită. Nu "ne vom ruga pentru voi", ci "să vă rugaţi pentru noi".

În cel de-al doilea loc, Casa Soarelui, a fost la fel de emoţionant, dar nu aşa de dur. 26 de copii între 12 şi 18 ani, cu handicap fizic şi mental uşor şi mediu. Un loc foarte curat şi luminos, chiar vesel, copii curioşi, care m-au întrebat cum mă cheamă. Atât de bucuroasă a fost una din fete când i-am dat un tricou verde, că m-au podidit lacrimile de emoţie. M-au pupat, mi-au zâmbit. Le-am cunoscut pe două dintre persoanele care au grijă de copii. Două fete de vârsta mea, asistent social. Ştiţi cu cât dispreţ se vorbeşte de bugetari? Care iau bani fără să facă nimic? E, bine, aceste două fete, care lucrează cu copiii bolnavi, cu blândeţe şi zâmbet şi înţelegere şi iubire, sunt bugetare! Şi "nu fac nimic" pe 10 milioane. Nu s-au plâns nicio secundă. Mi-au spus doar că nu-i uşor. Şi că doar cine e foarte tare şi îşi iubeşte cu pasiunea meseria poate face ce fac ele. M-am simţit mică în faţa lor. Le-am promis şi lor că voi reveni, cu dulciuri, cu jocuri, cu cărţi de colorat.

Ieri am fost şi la cel de-al treilea loc. 32 de copii abandonaţi sau din familii destrămate. Copii sănătoşi, plini de energie, jucăuşi şi veseli, între 10 şi 16 ani. Care stau în 4 clădiri colorate şi frumoase, cu bucătării unde învaţă să gătească, loc de studiu, unde stau şi citesc sau îşi fac temele, loc de joacă unde ascultă muzică şi dansează. În curs de amenajare este o clădire unde cei mai mari vor putea învăţa o meserie. Pentru a învăţa să se descurce singuri, să fie responsabili, să aibă un viitor. Cine are grijă de ei? Ordinul Fraţilor Marist, călugări catolici. Primesc ceva ajutor de la stat şi de la primărie, dar cea mai mare parte a banilor vine din sponsorizări pe care se chinuie ei să le aducă. Fra Antolin, un spaniol mai în vârstă, dar plin de energie şi zâmbete, mi-a făcut cunoştinţă cu copiii, care mi-au arătat camerele lor şi mi-au spus să le mulţumesc celor care le-au trimis lucruşoare. La plecare m-au pupat, iar eu le-am promis să mă întorc cu dulciuri şi cărţi.

În weekend trimit şi familiei cu mulţi copii câteva hăinuţe, jucării şi dulciuri.

Final de primă "campanie". La rece, ce m-a costat? Ceva ore în trafic, un plin de motorină, ceva oboseală. Şi cam atât. Infim. Am primit înapoi enorm.

Dragii mei oameni, nu am cuvinte să vă exprim emoţia trăită. Cât de tare mi-a bătut inima. Câte lacrimi mi-au spălat obrajii. Cât de mult am zâmbit. Şi cât de fericită am fost şi sunt. Pot să vă spun că aţi făcut un lucru mare. Şi că aţi bucurat nişte suflete. Lucruri mici cu efecte mari. Monica, Jane, Răzvan, Mariana şi Dan, Maria, Irina, Corina şi Adi, Alexandra, Leyla, Cati şi Mara, Iuliana, Antoaneta, Anne şi tuturor celor care mi-aţi fost alături cu gânduri bune şi care nu aţi putut să-mi daţi lucruşoare pentru că le-aţi dat deja, vă mulţumesc din suflet! Mai mult decât haine şi dulciuri, mi-aţi oferit încrederea voastră fără reţineri. Şi asta înseamnă enorm. Sper să fiţi alături de mine şi prin toamnă, când vreau să o iau de la capăt. Până atunci, încă o dată mulţumesc. Mă înclin!


P.S. Pentru că primesc mai departe ajutor şi ajung să citească povestea mea mulţi oameni, care ar vrea să ajute, chiar de departe, am o întrebare, poate riscantă. Dacă după ce aţi citit aici şi aţi văzut poze, v-aş ruga să donaţi 1 leu, 5 lei într-un cont (al meu, la ING), urmând ca în septembrie să adun toţi banii ca să cumpăr prosoape, săpun, pastă şi periuţe de dinţi, ce aţi spune? "mda, credeam că e ceva de suflet, da' uite că şi asta cere bani"? Sau "mă duc zilele astea să donez, măcar 5 lei"? E doar o întrebare. Poate aveţi timp să răspundeţi. Vă între asta pentru că eu personal îmi doresc enorm să reînviu în mine noţiunea de ÎNCREDERE. Vă mulţumesc!

luni, 4 mai 2009

Diverse de weekend prelungit

Pentru mine 1 mai reprezintă o zi liberă, atunci când e cazul. Şi amintirea bunicului meu, care era născut pe 1 mai. Şi cam atât. Minţile mi le-am băut la mare, pe "gheaţă la mal", când aveam 15-16 ani. Acum nici la tv nu mă mai amuză. Despre vocaţii muncitoreşti, nici nu poate fi vorba. Chiar şi amintirea adunatului cu steguleţe pe stadion de pe vremea împuşcatului s-a decolorat. Aşa că recunosc, urările de petrecut bine de 1 mai m-au amuzat, dar nu mi-au spus nimic.

Fără vreun program în cap, vineri m-am trezit foarte târziu. Mă bătea soarele pe obraji. Am evitat să fac ceva prin casă, în afară de cafea, că doar nu se face ordine în zi de sărbătoare, nu? M-am văzut cu drăguţa de Lavinia, am bârfit, am discutat despre distanţa dintre straturile de roşii. Probleme importante. Iar acasă. Până să plec prin oraş, la plimbări cu gagicul, am avut vreo două ore de uitat la tv. Vaaaai, ce culţi în cap şi docţi erau atât politicienii invitaţi, cât şi ziarişii şi moderatorii! Câtă istorie! Cât de tare îşi ţuguiau buzele supăraţi că rumânii nu rezonează sentimental cu morţii sindicalişti din grevele americane din 1886! Şi că, pffff (pufăit dispreţuitor), nu ştiu decât de mici şi bere! Păi, la cât de implicată în mersul societăţii e clasa muncitoare, la cât de bine se pupă pe gură şi interese comune sindicatele cu politicienii, şi la cât fum s-a adunat deasupra Bucureştiului, părerea mea e că e greşit interpretată ziua drept cea a muncitorilor. Mai degrabă, după atâta "îndoctrinare" religioasă cu Paşte, Sf. Gheorghe, miel, ouă, pască, rumânul sărbătoreşte venirea verii, pe rit pre-creştin! Cam ca la englezi şi irlandezi. Cu focuri în aer liber, de purificare după nopţile lungi de iarnă. Şi cu mici şi bere, că doar nu te purifici cu burta goală, nu?

Peste noapte, la gagic în faţa blocului, în zona destinată copiilor, a apărut o sală de culturism în aer liber! Probabil că autorităţile s-au gândit că, dacă tot le scoate sportul de la şcoală, ce-ar fi să-i pună pe ăştia mici să-şi crească brandul de la vârste fragede în faţa blocului? Ce atâtea leagăne şi tobogane? Fiare! Să se înveţe cu greul, cu trasul şi împinsul. Apariţia aparatelor e motivată, probabil, şi de încercarea edililor de a eradica violenţa juvenilă. Păi, cui o să-i mai ardă de luat la bătaie cu ceilalţi copii, când după două hâţâieli în aparatele de tortură, pardon, de crescut muşchi, ai şanse majore de a-ţi sparge faţa şi a-ţi rupe gâtul?

De obicei fac eforturi pentru a evita să conduc duminica. Ştiu eu de ce. Dar duminica asta, chiar nu s-a putut. Şi a trebuit să ies în oraş. Până departe. Oraşul aproape gol. Cu toate astea, am făcut aproape la fel mai mult ca într-o zi cu trafic aglomerat. Şi m-am umplut de nervi. Cine dracu i-a inventat pe şoferii de duminică??? Cine sunt ei? Şi dacă le e frică să nu păţească ceva în trafic haotic în timpul săptămânii, de ce dracu nu învaţă să ţină şi ei o bandă? Sau să treacă pe prima bandă, că aia de pe mijlocul drumului e pentru cei care vor să fie nebuni şi să circule cu mai mult de 40 la oră! Am crezut că o să ies din maşină să o bat pe o tâmpită. Şi pe inconştientul ei bărbat, care i-o fi spus: "Hai, pisi, fă pe şoferiţa azi!" Cei doi, într-un Cayenne superb, în faţa mea, pe mijlocul drumului. Nu puteam să-i ocolesc nici pe-o parte, nici pe alta. La un moment dat, el cred că i-a spus: "Pisi, aici faci la dreapta". Ea a dat semnal stânga. Exact cât să mă păcălească pe mine să încerc să mă strecor pe lângă. Domnul probabil a realizat ce şi cum şi a urlat la ea: "NUUU!!! Cealaltă dreapta!!!" Moment în care domniţa, fără să mai semnalizeze, fără să se uite, bulversată, trage de volan şi-mi trece la un mm de moticul Friedei.
Ca nu cumva să-mi închipui că doar femeile sunt şoferiţe de duminică, 5 minute după întâmplarea de mai sus, îmi face o chestiune asemănătoare un nene ochelarist, într-o solenza, încleştat de volan. Să vă fu... şi pu şi pi! Luaţi dracu un taxi!!!

Later edit. Să nu mă înţelegeţi greşit, cu voi mă alint şi eu şi fac pe supărata. De zâmbit şi amuzat chiar şi de cele mai mari tâmpenii, nu uit niciodată :)